Federaţia a asigurat un destin faraonic preşedintelui şi un palmares egiptean selecţionatei
Naţionala? Oriunde, o echipă în pierdere de teren. Epoca romantică a fotbalului patriotic pare să se fi încheiat. Sigur, din cînd în cînd, cîte un fotbalist lansează declaraţii publice de dragoste pentru naţională. La fel de sigur, aceşti jucători nu mint şi nu se prefac. Sentimentul sau, mai degrabă, amintirea sentimentului naţional pîlpîie încă. La fel, noţiunea altădată solidă, de datorie. Naţionala provoacă încă trăiri aparent inexplicabile, extrase dintr-un trecut nu mai puţin inexplicabil. Însă sacralitatea naţionalei s-a stins. Mai bine de 20 de ani de globalizare a pieţei de jucători au făcut din echipele de club instituţii fără rival. Naţionalele şi-au pierdut sensul într-o lume care a învăţat să se identifice cu brand-uri comericale şi afilieri locale, de trib şi clan. Barcelona nu are timp să se teamă de iradierea simbolică a Spaniei. Juventus va fi mereu cea mai naţională echipă a Italiei, iar Anglia e definitiv învinsă şi risipită de monumentele Nordului (Manchester-Liverpool), de puterile Metropolei (Arsenal-Chelsea) sau chiar de fanatisme locale incurabile (Newcastle).
La noi, lucrurile au mers aparent în aceeaşi direcţie. Naţionala s-a decalibrat, cluburile au început să facă regula, dar procesul nu e acelaşi cu declasarea naţionalelor clasice. Diferenţa vine de îndată ce în discuţie intră problema valorii. Căderea naţionalei a fost însoţită de căderea generală a fotbalului, adică a cluburilor şi a jucătorilor. Bănuielile optimiste lansate într-un text recent de Ovidiu Ioaniţoaia, care spera aproape superstiţios în revenirea şi bunăvoinţa lui Tamaş, Torje şi Mutu spun mult. Spun, în primul rînd, că România nu poate miza pe universul paralel al fotbaliştilor care nu sînt interesaţi de naţională, dar fac performanţă de vîrf la club.
Î
