La inceput este protestul. Apoi angajatii declanseaza greva. Mai departe, greva capata corpolenta unei situatii. Se stie ca, spre deosebire de o intamplare oarecare, o situatie e mai clar abstrasa din lume si mai usor de reliefat in cuvinte sau in imagini. Mai tare decat situatia este insa cazul. Ca mai toti oamenii muncii aflati in criza de timp, multi dintre proletarii condeiului ajung la un moment in pana de inspiratie. Abandonati de muze si chisati vartos de superiori, sarmanii condeieri recurg finalmente la clisee, spre satisfactia sefilor si intru multumirea publicului. Sa fim sinceri: cliseul e dubios (lenea mintii naste monstri), dar eficient. Spatiul dintre gandire si limbaj se podeste mai usor cu vorbe si fraze de-a gata decat cu produsele de lux ale cuvintelor si enunturilor mestesugit slefuite. Ca tot poporeanul, am fost zilnic pus la curent, talk-show-izat si dopat cu stiri, dezbateri si dezvaluiri privind combinatul Oltchim. Ca tot oraseanul informat, am fost intrebat, descusut, somat sa imi exprim parerea. In sfarsit, ca tot omusteanul, mi-am vazut de ale mele. Singurul lucru pe care, eventual, l-as fi avut de spus ar fi fost ca s-au schimbat doar actorii, nu piesa. Parintii mei, lucratori fruntasi in industria comunista, au sfarsit in fruntea cozii de oameni fara loc de munca, dupa ce intreprinderile la care lucrat au urmat traseul binecunoscut: from hero to zero, adica de la mandria economiei socialiste la rusinea economiei capitaliste. Unde au fost odinioara fabrici si uzine, se vad astazi ruine, blocuri, birouri si supermagazine, ceea ce inseamna ca productia de masa a facut loc consumului de masa. Chiar si cine nu produce, consuma. Nimic nou sub soare. In planul cotidianului gazetaresc, marea destramare prin privatizare a fost dublata de un proces de senzationalizare tot atat de amplu si de intens ca si prabusirea economiei cu inchideri si deschid