Cu ani în urmă, la prima ieşire din ţară – unde altundeva putea să fie, dacă nu în Atena?! – traversam în zigzag, fără nici un plan, capitala Greciei, veche şi vie totodată, asediat de toate imaginile antichităţii păstrate în cutele memoriei, de la primele lecturi despre acest loc fabulos al umanităţii şi până la cele de atunci.

Eram un peregrin sosit aici dintr-o ţară barbară, aceasta a fost senzaţia din acel moment şi mă bucuram de lumina aurie a unui sfârşit de an incredibil de senin, când am nimerit în cel mai sofisticat cartier din Atena, cu magazine de aur, cafenele podite cu lespezi de marmură şi ateliere ale unor artişti-meşteşugari, care lucrau la vedere, lucru nemaivăzut de mine până atunci, pentru puzderia de turişti ce asediau străzile din Plaka. Cum uit totdeauna să-mi notez ce văd ori amân să fac asta şi nici un mânuitor al aparatului de fotografiat prea bun nu sunt, preocupat să înghit cu lăcomie ceea ce văd, hrănesc, de fapt, bucuria ulterioară a reamintirii drumului, a călătoriei. Îmi amintesc, deci, de un atelier de ipsoserie – nu găsesc alt cuvânt mai potrivit decât acesta – în care m-am amestecat cu alţi curioşi şi gură cască să văd pe viu cum lucrau meşterii artişti frânturi de capiteluri, fragmente de metope, giuvaericale din bronz şi alamă, imaginându-mi o casă în care toate acestea şi-ar fi putut afla locul, ca totul să fie învins mai apoi de rămăşiţele antichităţii de pe Acropole. Am făcut această lungă introducere pentru că, înainte de toate, aici ma dus gândul în faţa lucrărilor din expoziţia de relief-pictură a lui Marcel Voinea, însoţită de obiectele de sculptură ale fratelui său, Ilarion. Şi unul şi altul craioveni de baştină, dar şcoliţi la Cluj, şiau dat întâlnire la jumătatea drumului, după multă vreme, în Cetatea Sibiului. Oarecum, întâlnirea lor se potriveşte locului, pentru că decorul, aproape baroc al Pieţei Vechi a ora