Andrei Mocuţa, Şercan, Editura Dacia XXI, Colecţia „Prozatori contemporani”, Cluj-Napoca, 2012, 104 pag.

Andrei Mocuţa (n. 1985), autor deja a două cărţi de povestiri (Povestiri din adânci tinereţi, 2006; Porcilator, 2009) a mai publicat anul acesta un al treilea volum de povestiri, intitulat Şercan (Editura Dacia XXI). De data aceasta, tânărul şi talentatul prozator mută poveştile sale inepuizabile în spaţii exotice, asiatice şi africane, poveşti iniţiatice şi, totodată, parodice, aşa cum bine observă prefaţatorul cărţii, Petru M. Haş – iar uneori de-a dreptul feerice şi poetice, prin broderia imaginativă pură, aş adăuga eu. Am mai avut ocazia să spun şi altădată că Andrei Mocuţa dă dovadă de o maturitate precoce a percepţiei vieţii, care – am senzaţia – e cu deosebire necesară în proza scurtă şi foarte scurtă, aşa cum sunt textele din Şercan; texte înţelepte, ironice şi parodice care se învârt în jurul acestui personaj, Şercan, fiul africancei Tamika (ce găteşte prăjituri cu inima), ajuns dintr-un puşti voluminos, înfulecător de orice fel de „obiecte rotunde”, un maestru şi un învăţător (neconformist, fireşte!). Rămas din copilărie cu obiceiul de a-şi suge degetul cel mare, Şercan întemeiază astfel, cu „consecvenţă”, „frăţia călugărilor cu degetul în gură”, fiindcă: „Perseverenţa cu care practici propriile ritualuri (oricât de insolite ar fi) e atuul decisiv în dobândirea iluminării” – comentează cu ironie subţire autorul. În ce priveşte învăţătura pe care le-o oferă discipolilor, e aceea de a se scălda în tăcere „ca într-o cascadă”: „Şercan le dădea discipolilor învăţătură în templul său tăcut. Zi şi noapte în templu nu se auzea nici un sunet. Cine poposea acolo era poftit să se scalde în tăcere ca într-o cascadă.

A renunţat la orice ritual. Discipolii nu aveau altceva de făcut decât să mediteze. Nu se recitau sutre. Vizitatorii nu erau binecuvânt