„Scrisoarea“ lui Horaţiu Mălăele, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, nu-l aduce pe Caragiale în era Facebook. Îl lasă în pace şi bine face.

Vâlva de marketing produsă de Naţionalul bucureştean înaintea premierei de la Sala Mare lăsa să se înţeleagă că regizorul Horaţiu Mălăele îşi va plasa personajele printre laptopuri, smartphone-uri şi tablete şi le va ţintui ochii pe conturile de Facebook, în căsuţele de mail şi pe emoticon-urile de pe Yahoo! Messenger.

Slavă lui Caragiale că nu s-a întâmplat asta! Ar fi fost destul de greu de privit cum îi dă forward Caţavencu lui Tipătescu scrisorii de la Zoe şi cum curg share-urile, like-urile şi schimbările de statusuri pe Facebook. Horaţiu Mălăele preferă să nu intre în jocul tehnologiei.

Aşa că Zoe rămâne Zoe, Tipătescu-Tipătescu, cetăţeanul-cetăţean, Agamiţă-Dandanache şi Farfuridi-Brânzovenescu. Neschimbaţi. La fel de corupţi de politică, de amor sau de băutură, la fel de dureros-simpatici, la fel de meschini şi de tari pe poziţiile pe care le au de apărat. Mălăele face un spectacol de şcoală veche, fără a fi bătrânicios. Supralicitează unele momente, dă cu umorul pe lângă în mai multe scene, lăţeşte tăcerile şi aşteptarea în câteva situaţii, fără a avea impactul pe care îl căutase, dar reuşeşte şi scene memorabile, de regie şi de actorie. Una dintre ele ar fi flirtul de la negocierea dură dintre Tipătescu şi Caţavencu pentru predarea scrisorii, care se transformă într-o urmărire din poziţia aşezat, de pe un scaun pe altul, pe vreo şapte scaune aliniate, cu Tipătescu vânător şi Caţavencu vulpe.

O alegere stranie

Cea mai ciudată decizie pe care a luat-o Horaţiu Mălăele a fost să scoată de tot discursul lui Caţavencu, un discurs pe care, cu siguranţă, Mihai Constantin

l-ar fi reinventat şi care ar fi dat mai multă consistenţă personajului. Ar fi fost formidabil un duel la distanţă