Marota salvatoarelor investiții străine s-a instaurat la noi la începutul anilor ’90, fiind relativ rapid însușită de toate forțele politice relevante. Pînă în 1996, opoziția față de investițiile străine ca panaceu se manifesta prin forme puerile și totodată populiste, de genul „nu ne vindem țara!“, în spatele cărora începuse însă deja să se desfășoare demantelarea producției autohtone. Chiar și atunci, conflictele legate de privatizări nu au fost decît în parte unele care țineau de protecție socială și lucruri de genul acesta; mult mai mult a fost vorba despre intențiile afaceriștilor autohtoni (a se vedea Kapitalism – rețeta noastră secretă) de a face, în varii moduri, profit de pe urma spolierii sau aproprierii fostelor întreprinderi de stat și a mijloacelor de producție în general. După 1996, în România au început să pătrundă din ce în ce mai mult investitorii străini, primiți în general, de atunci și pînă acum, cu brațele deschise de către autorități și nu numai. Erau imaginați ca aducînd capital, locuri de muncă, instaurînd, așadar, pacea socială și ducîndu-ne cu un pas mai aproape de progresul economic mult visat. Rapor­turile hegemonice de putere Vest-Est s-au reprodus astfel într-o veselie în Româ­nia, o ţară atrăgătoare, datorită forței de muncă ieftine, în comparație cu țările din Uniunea Euro­peană de dinainte de 2004, și a facilităților fiscale acordate pe alocuri de către Statul român. Deunăzi, am aflat de la reprezentanții Renault că România trebuie să rămînă „competitivă“, pentru că, altfel, producția Dacia se poate oricînd muta în Maroc sau în vreun alt loc, care, se subînțelege, ar fi mai „competitiv“. Achiziționată în 1999 de către Renault, Dacia a fost și continuă să fie povestea de succes a capitalismului românesc (făcut cu capital străin). Este principalul exportator autohton. În plus, fiind vorba de un brand autohton „de tradiție“, furni