Există din ce în ce mai mulţi oameni singuri. O realitate explicată prin schimbările sociale din ultimul timp. Dar şi prin schimbări sufleteşti. Văzută din afară, singurătatea pare o povară. Dar cei care o trăiesc se declară, adeseori, fericiţi. Să ne fie frică oare de ziua în care în paharul de la oglinda din baie va fi doar o singură periuţă de dinţi?
O călătorie în America
Mă aflam pe o stradă din New York, când a izbucnit dintr-o dată furtuna. A fost scurtă şi violentă şi m-a luat pe nepregătite, la fel ca recenta despărţire de soţul meu, după cincisprezece ani de căsnicie. M-am pomenit în apă până aproape de genunchi. Căutând adăpost, m-am năpustit în cel mai apropiat supermarket. Printre femei portoricane şi rafturi cu bere mexicană la cutie, stăteam acolo de una singură, cu sandalele mele ude leaorcă, privind ploaia prin geamuri, una între milioane de oameni, într-un oraş, într-o ţară atât de depărtată de viaţa mea obişnuită, încât deodată totul părea posibil. Au fost cinci minute, cele mai fericite pe care le trăisem după mult timp.
De fapt, această călătorie la New York plănuisem s-o facem în trei. Rudele soţului meu emigraseră de zece ani în America şi urma să stăm la ele câteva săptămâni. Însă până la urmă am plecat doar eu singură. Îmi dorisem prea mult să ajung la New York şi, în plus, ştiam că o călătorie se aşează pe suferinţă ca un diapazon. Am închiriat o cameră la hotel, decisă să încep în vacanţa aceea o viaţă nouă. Viaţa mea de femeie singură, cu un copil. La început a fost greu. Mă simţeam dezorientată, înfricoşată. Dar a treia zi, simptomele au cedat, amintindu-mi de mine, de o altă versiune a mea, de o etapă a existenţei mele, despre care ani în şir crezusem că n-am s-o mai regăsesc vreodată: tinereţea. Sentimentul de a fi viu, chiar şi în cea mai profundă suferinţă, este unul din cele mai cop
