Femeile întâlnite de Corto Maltese nu-şi dezvăluie niciodată pe deplin misterul. Asemănătoare eroului, ele păstrează o distanţă prudentă, părând să trăiască exclusiv în prezent (chiar atunci când, precum Bouche Dorée, au o experienţă de viaţă de sute de ani!), acceptând – sau intuind – că regula jocului presupune, înainte de orice, discreţie şi moderaţie.

Sugestia, tensiunea şi tăcerea constituie bolta de susţinere a unei formule narative care completează minimalismul desenului. Eliptic şi contrastând din punct de vedere cromatic, discursul sugerează mai degrabă un aqua-forte nutrit din complicaţiile psihologice ale personajelor, decât de adâncimile componentei grafice. E însă dincolo de orice dubiu că ideea de marinar, de călător misterios, de fiinţă neaşezată apelează la resursele de romantism ale cititorului. Menţinându-se în zona clar-obscurului, Hugo Pratt atinge, cu o singură săgeată, mai multe ţinte.

Femeile reprezintă un pilon esenţial în „întărirea mitului” atent construit al marinarului cinic, ironic şi sentimental (Mandel, 2008: 226). Biografia pseudoamoroasă a eroului a suscitat – dacă e să-i dăm crezare lui Hugo Pratt – veritabile atacuri de panică în rândul admiratoarelor. Fiecare nou episod reprezenta o posibilitate ca fermecătorul personaj să cedeze ispitei concurentelor ivite din necunoscut. Cititoarele „vorbesc despre Corto ca şi cum ar fi viu. El a luat locul acelor frumoşi ofiţeri din Belle Époque, acei ofiţeri ruşi, germani sau francezi...” (Mandel, 2006: 227) E greu, într-adevăr, să ignori ori să-ţi imaginezi că tipul de comportament care a dominat societăţile occidentale timp de secole a sucombat în contemporaneitate. E posibil ca nevoia de adoraţie să-şi fi găsit, temporar, alte ţinte (vedetele de la Hollywood ori starurile rock). Dar nimic nu ne împiedică să credem că succesul constant al cărţilor lui Jane Austen se datorează