Eram plecat de mai multe luni de acasă şi era jumătatea verii.
Mă întorceam alertat de dorul meleagurilor mele şi de cei apropiaţi. Călătorisem toată noaptea, era duminică dimineaţa şi se prevedea o zi splendidă de vară. Mama m-a primit de parcă plecasem cu o zi înainte de lângă ea, "Bine c-ai venit. Dumnezeu te-a adus, că a rămas vaca a mare în pădure, azi-noapte, şi mi-e să nu fi fătat sau s-o fi mâncat-o ursul. Văcarul n-a mai văzut-o când a adunat vacile să vină în sat. Au plecat şi ăilalţi după ea (adică tata şi ceilalţi fraţi ai mei) acu' vreo oră. Tu du-te pe la Râpa Roşie, că ei au luat-o printre Vâlcele, sus pe Şirne şi spre Valea Leurzii. Te pup când vii”. Nu mai era loc de comentat. Am căutat doar nişte cizme de cauciuc şi, cu toată oboseala pe care o simţeam, am plecat.
Umblam de circa două ore prin pădurea unde-mi petrecusem ca-ntr-un vis fantastic copilăria, şi amintirile mă asaltau la fiecare pas. Din când în când, strigam cât puteam de tare: "Vinerica, Vinerica” (la noi vitelor li se dădea numele zilei în care se năşteau). Trecusem de Râpa Roşie, loc ce delimita practic izlazul comunal, şi mă aflam pe malul pârâului Valea Lupului, dar vaca noastră nu era de găsit. Mă gândeam să abandonez şi să mă îndrept spre vârful Şirnei, pentru a lua legătura, prin chiot, cu ai mei. În momentul acela am văzut o potecă ce ştiam că traversează Cariera de piatră de pe Valea Lupului şi urca spre cea mai înaltă cotă a Pietroşiţei, numită Cumpăna, unde între cele două războaie mondiale se afla un punct de observaţie militar. Netam-nesam, cu toate că Vinerica nu avea cum să urce dealul, mi-am zis să ajung aşa, de dragul artei, acolo, şi-n douăzeci de minute de escaladare printre aflorimente de calcar şi pâlcuri de vegetaţie deasă, am ajuns lângă "capra” de lemn care reprezenta borna vârfului Cumpăna.
M-am aşezat pe o piatră, am s
