De când m-am căsătorit şi am un copil, simt că viaţa mea de scriitor va suferi o transformare decisivă. Nu mai sunt ce am fost până acum şi astfel încep să-mi pun anumite întrebări pe care până în momentul acesta le-am ocolit sau în orice caz nu erau oportune. Soţia mă întreabă de ce, dacă ne-am căsătorit, scriu la fel ca înainte. Oare ea, prin prezenţa ei, nu mă poate influenţa într-un asemenea mod încât să schimbe paradigma în care mă lăfăiam ca burlac? Acest „la fel” mă terorizează. Eu ştiu că ea nu-mi citeşte cărţile din punct de vedere estetic, ci din punctul de vedere al obsesiilor personale care, reapărând, dovedesc că nu m-am lecuit de ele. Şi atunci, în mod logic, este dezamăgită. Când ne-am cunoscut şi a citit romanul Mut, mi-a spus că ceea ce a atras-o în carte a fost potenţialul. Este acolo un arc întins dureros până la limită, dar în mod ciudat săgeata nu pleacă. Cu alte cuvinte, viaţa mea se împotmoleşte într-o depresie sumbră şi fără speranţă în loc să dobândească forţă ascensională. O decepţionez prin faptul că, din păcate, nu-mi pot părăsi anumite teme, idei, obsesii. Deşi ştie că o iubesc, simte că în acest fel o trădez. Mai mult de atât, simte că în acelaşi fel nu mai sunt aproape de copil. O chestiune care, pur şi simplu, mă bulversează. Aşa că mă întorc la succesiunea din titlu: tată, soţ, scriitor. Dacă în locul ultimului cuvânt aş fi spus bancher sau electronist nu aş fi avut nici o bătaie de cap. Dar condiţia de scriitor te stigmatizează. Acest lucru nu poate fi înţeles de oamenii obişnuiţi.

Să schiţăm bunăoară următorul scenariu: după o zi în care viaţa casnică a decurs normal, te retragi la masa de lucru. Şi atunci ce faci? Să nu mai scrii fiindcă îţi „trădezi” familia? La o adică e şi asta o soluţie. Dar mă întreb: câţi scriitori pur sânge sunt în stare de aşa ceva? Cine dintre autorii adevăraţi este în stare să renunţe la univer