Cu Blank, se poate spune că Vlad Moldovan debuta „la spartul târgului”, tocmai când formula poetică a douămiismului începea să dea semne de oboseală.
Fără a o rupe total cu ea – o anumită cruzime autenticistă era de regăsit şi în versurile junelui poet – , volumul din 2008 (câştigător al Concursului de debut al Cărţii Româneşti), reuşea s-o recalibreze prin superioritatea tehnicilor şi a mizelor. Vlad Moldovan părea să reţină detaliile cotidiene, la fel ca alţi poeţi ai generaţiei, însă îşi pleca urechea la o ordine încifrată a lumii, niciodată lăsată să alunece în pură metafizică.
Lucrurile se schimbă însă radical odată cu cel de-al doilea volum, recent apărut, Dispars. În primul rând, pentru că poetul face dovada unei extraordinare libertăţi de expresie, de nu chiar de viziune. Cum altfel ar putea fi măsurată dezinvoltura stilistică în sânul unei generaţii care a dat frâu liber sexualităţii şi violenţei decât prin reîntoarcerea, mai mult sau mai puţin polemică, la limbajul metafizic prigonit din toate părţile de la optzecişti încoace. Vlad Moldovan nu se sfieşte să facă uz, în ultima lui carte, de cuvinte şi expresii de care colegi de generaţie s-ar feri ca de …Dumnezeu: „ontic”, „Empireu”, „Bucuria Eternă”, „văzduh”, „noian”, „păsările Domnului” ş.a.m.d. sunt, azi, cuvinte de-a dreptul licenţioase în poezie. Şi, cum asta n-ar fi de ajuns, nu lipsesc nici insolenţele metafizice în cel mai pur stil arghezian: „Ceva măreţ/ vreau ceva măreţ coborât/ dă-mi ceva măreţ, Doamne!/ Dă-mi ceva măreţ, penibilule!”. Frecvente sunt şi pastoralele, cu tot limbajul lor ofilit, readus în actualitate nu fără oarecare satisfacţie polemică.
Doar că, aşa cum era de aşteptat, nimic nu e ceea ce pare. Căci toată această reîntoarcere la esenţe n-ar avea nicio noimă – în afara unei crase lipse de gust – dacă n-ar fi contrabalansată de un imaginar cotidian la fel de
