O sărbătoare fără focuri de artificii, confeti sau covoare roşii, dar cu lume bună, agitaţie strunită cu bun simţ, eleganţă, eşarfe de boemă artistică, completate cu sobre ţinute de seară. Joi, 27 septembrie, în noul sediu al Bibliotecii Naţionale avea loc vernisajul uneia dintre cele mai importante şi, de fapt, mai ambiţioase expoziţii organizate la noi după '89: "Artistul şi Puterea".

Artistul? Da, Artistul cu majusculă e prezent peste tot în generoasele săli ale parterului Bibliotecii Naţionale: 600 (!!!) de tablouri, de o năucitoare diversitate expresivă, provenite din 26 de muzee, din nenumărate colecţii şi ateliere ale pictorilor români, din ţară şi din străinătate, ilustrând ipostaze semnificative ale picturii româneşti în perioada 1950-1990. Bine, dar Puterea? Unde e Puterea?

Sigur, această joacă retorică, doar aparent dojenitoare, nu vrea decât să limpezească noima titlului sub care s-au adunat laolaltă, prin eforturi uriaşe, intelectuale şi materiale, aceste opere picturale, multe dintre ele ajunse pentru întâia oară sub ochii publicului. Iată o posibilă explicaţie, furnizată de organizatori: "În dorinţa de a nu condamna la uitare patru decenii de intensă creativitate, organizăm această amplă manifestare pornind de la anul înfiinţării Uniunii Artiştilor Plastici (1950) şi ajungând la momentul schimbărilor semnificative, de la finele secolului XX. Vrem să spulberăm, prin intermediul picturilor expuse, ideea fals împământenită cum că aceste decenii s-au caracterizat printr-o artă dependentă ideologic de stăpânitorii sovietici, tributară esenţialmente realismului socialist şi edificării omului de tip nou. În anii terorii comuniste, pictura românească nu a regresat, nu s-a înregimentat doctrinelor staliniste, ci a continuat subteran sau pe plan retras, departe de bătaia reflectoarelor, să-şi declame cu o voce proprie ambiţiile, speranţele,