Vechi şi devotat cititor al rubricii lui Andrei Pippidi din „Dilema veche”, am acum prilejul să regăsesc textele de acolo strânse laolaltă, regrupate în cele două volume apărute la Editura Humanitas (Case şi oameni din Bucureşti, 2012).

Este vorba de acea rubrică din „Dilema veche” pe care o citeam prima la apariţia revistei, câştigătoare în competiţia cu altele care şi ele mă tentau : rubrica lui Radu Cosaşu (până nu demult), a lui Adrian Cioroianu, desigur a lui Andrei Pleşu, a lui Andrei Manolescu şi altele. Cronica lui Andrei Pippidi, pe lângă faptul că era (este) scrisă cu har, mă interesa mult prin obiectul ei, prin ceea ce îşi propunea autorul să întreprindă: apărarea Bucureştilor de distrugere, a acelor părţi din oraş care încă mai conferă capitalei noastre, cât de cât, o identitate istorică şi culturală.

Nu sunt bucureştean de baştină, ca Andrei Pippidi, am copilărit şi mi-am trăit adolescenţa la Brăila, dar şi de Bucureşti mă simt legat. De aproape şaizeci de ani, dacă număr şi cei cinci ani de studenţie (1953-1958), trăiesc aici, ceea ce înseamnă, cred, că mă pot socoti şi bucureştean. Dar să nu aduc în discuţie numai aspecte personale. Am, ca şi Andrei Pippidi, sentimentul că acest oraş atât de lovit a fost un frumos oraş, că încă ar mai putea fi dacă nu s-ar face atât de mult ca să nu mai fie. Am suferit pentru toate mutilările care i s-au adus în vremea lui Ceauşescu. Sufăr încă mai mult pentru tot ce i se întâmplă sub ochii noştri, în vremuri de pretinsă libertate. „A întârziat prea mult,cum spune Andrei Pippidi în introducerea cărţii,o reacţie la asaltul lăcomiei şi prostului-gust.”

La acest fapt mă refer: din diferite direcţii oraşul e atacat de redutabile forţe, cu sprijin tacit de la unele autorităţi, de la inşi care au capacitatea de a emite decizii, atacat pentru a-i fi distruse clădirile vechi, acelea care ilustrau stilist