O demisie morală
Într-o revistă cândva plină de umor, un fost (nu e vina noastră) poet, convertit la publicistică, face (nu prima oară) speculaţii politice. Cică USR a invadat ICR: a se vedea numirea unor scriitori, membri ai USR, în diferite posturi la ICR. Ca şi cum cineva ar fi cerut părerea USR în numirile sau în dările afară de ieri sau de azi de la ICR. Ca şi cum, nu Preşedintele României şi, respectiv, Senatul, ci USR ar patrona ICR. Îl informăm pe fostul nostru coleg, suspendat din USR pentru neplata cotizaţiei (citeşte: dispreţ faţă de breaslă!), că nu avem, ca instituţie, nici un amestec în schimbările de la ICR, în ciuda faptului că cei numiţi, ca şi cei daţi afară, se întâmplă să fie, şi unii, şi alţii, membri ai USR. N-am propus pe nimeni, n-am retras sprijinul nimănui. Recunoaştem cu umilinţă că n-am fost nici măcar consultaţi. Am fi lăsat paharul acesta să treacă dacă publicistul în pană de subiecte n-ar fi afirmat că pretinsa invadare a ICR de către USR ar fi o răsplată guvernamentală pentru, ce credeţi?, publicarea în România literară a unui articol în care autorul îşi exprima o personală şi firesc umană părere de rău legată de tentativa de sinucidere a unei personalităţi politice, fără a aduce nici o clipă în discuţie aspectul legal al condamnării sau temeiurile ei juridice. Am râde dacă afirmaţia ar fi doar falsă şi prostească, dar, cum ni se dă de înţeles că am fi fost plătiţi gras pentru asta, ea este şi una ticăloasă. Vorba lui Ibrăileanu: ar fi naiv să ne mirăm, dar ar fi cinic să nu ne indignăm. Cu atât mai mult cu cât de publicistul cu pricina se legau cândva mari speranţe literare. De aici încolo, demisia din USR a lui F(lorin) I(aru), căci el semnează nedemna notiţă, este şi una morală.
„Şterge, măi prostule“
În DILEMATECA (nr. 76, septembrie 2012), Ion Vianu îl evocă, într-un text plin de farmec, pe Cilib
