Cea de-a cincea montare a Scrisorii Pierdute în regia lui Mircea Cornişteanu a avut avanpremiera în această săptămână, pe 2 octombrie, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“.
Timp de trei ore, pe scena sălii „Amza Pellea“ s-a derulat o poveste mult prea bine cunoscută. Ghiţă Pristanda fură, în continuare, steaguri, Trahanache solicită puţintică răbdare, Cetăţeanul Turmentat se împiedică şi vorbeşte împleticit, iar coana Joiţica... coana Joiţica.
Ne-am fi aşteptat, poate, la o versiune adaptată puternic la peisajul contemporan (deşi Caragiale nu necesită modificări radicale, căci soţietatea şi-a conservat prinţipurile, ironizate de dramaturg la timpul său). Însă, aluziile la prezent au fost destul de temperate pentru a nu deranja un ochi conservator: un laptop pe biroul prefectului, o afirmaţie legată de vuietul... internetului şi câteva referiri la posturile TV actuale, care şi-au făcut datoria şi au stârnit râsul spectatorilor.
Actorii şi-au asumat rolurile bine, piesa a curs. Poate pe alocuri unii spectatori resimţeau nevoia de a se uita la ceas, pentru că la un text atât de clasic există riscul să apară plictisul. Nu pentru că montarea nu ar fi corectă sau actorii ar lăsa de dorit, ci pentru că o punere în scenă suficient de clasică a unei piese atât de jucate suferă de lipsa suspansului, a rupturii de ritm, a noului.
Claudiu Bleonţ a jucat un Tipătescu pe care ai tendinţa să ţi-l conturezi încă de la prima lectură a Scrisorii. La fel şi Ilie Gheorghe interpretându-l pe Trahanache, la fel şi Cerasela Iosifescu în rolul lui Zoe sau Nicolae Poghirc în cel al Cetăţeanului. Nimic epatant, totul firesc. Însă, firesc până la cel mai mic detaliu, precum, de pildă, gestica fără cusur a lui Ilie Gheorghe, ale cărui mâini completau atât de bine retorica, încât pentru un moment am rămas cu privirea aţintită numai asupra lor.
Adrian Andone a avut o
