Paradisul din spatele casei
Nu-mi amintesc exact, probabil aveam vreo patru sau cinci ani, iar grădina era uriaşă, nemărginită, mereu scăldată într-o lumină aurie. La prima vedere, totul părea nemişcat, dar apoi, dacă-ţi ţineai răsuflarea şi aşteptai cuminte, începea să prindă viaţă. Frunzele foşneau ca o muzică nemaiauzită, florile erau nişte inimi colorate care pulsau, fructele sclipeau de parcă fuseseră acoperite cu pulbere magică, fluturii dansau rotindu-se ameţitor, norii se mişcau pe cer alcătuind desene fantastice, iar eu ştiam că nu trebuie decât să-nchid ochii ca să mă desprind uşurel de pământ, să-ncep să plutesc şi-apoi să zbor, de-a binelea, prin văzduh. Era frumos şi, mai ales, era un paradis foarte la îndemână, pentru că era chiar în spatele casei, dar singura condiţie pentru a intra în paradisul ăla era să fiu singură. Aşa că fugeam de ceilalţi copii, de jocurile lor, care uneori mă-nspăimântau, pentru că erau crude şi nemiloase, fugeam de elastice şi abţibilduri, de păpuşi decapitate şi desene pe asfalt, de alergătură şi ţipete, de chicoteli, de şotroane, de praştii cu biluţe şi tocăniţe din petale de trandafiri. Toate astea erau prea mult, mă oboseau teribil, îmi acopereau lumea mea interioară, care-ncepuse să crească şi-n care-mi plăcea să mă scufund ca într-o apă călduţă şi înmiresmată, lumea pe care o regăseam numai în anumite clipe, într-o anumită lumină, şi pentru toate astea trebuia să rămân doar eu cu mine. Numai atunci, păşind uşurel prin grădina din spatele casei, printre plantele tremurătoare care creşteau până spre cer, strivind câte-o caisă prea coaptă sub tălpile sandalelor pline de noroi, strecurându-mă printre straturile de legume până când ajungeam în fundul grădinii, lângă zidul de cărămidă al vecinilor, în cel mai umbros şi ascuns loc din lume, numai atunci şi acolo simţeam ce înseamnă fericirea deplină.
