Este greu de înţeles cum de ar accepta cineva să plătească zeci de mii de euro pentru a locui la standarde de ghetou - începând de la confortul personal şi terminând cu riscurile vitale.

Bizareria autodenumită - cu un umor involuntar greu de egalat - „Confort City” este purtătorul de stindard al acestui fenomen.

„Ansamblul” a fost terminat la începutul crizei iar bunul-simţ spunea că va rămâne un monument dezolant al agriculturii ilfovene abandonată pentru iluzia „perspectivelor imobiliare”. Trei ani mai târziu, flăcările l-au surprins ocupat aproape în întregime.

Ce a putut determina mii de oameni - teoretic membri ai firavei clase de mijloc, pentru că doar rata lunară costă cât un salariu mediu - să îşi cumpere locuinţe acolo, împotriva tuturor evidenţelor? „Prostia” e răspunsul facil, dar nu prea mulţumitor. Cu siguranţă că aceiaşi oameni, în alt context, ar fi ştiut să se comporte altfel. Să vedem...

1 ...ce alternative aveau: Poate că Oraşul Confortului este cea mai proastă alegere, dar sunt celelalte mai răsărite? Păi Pipera, epicentrul bulei imobiliare, e la capătul unui bulevard cu o bandă de circulaţie pe sens. În „crema-cremei” Herăstrău ferestrele de bloc la 5 metri faţă-înfaţă par un detaliu atent gândit de urbanişti. Preţurile însă sunt de două până la cinci ori mai mari decât la groapa Glina.

2 ...cu ce puteau compara: Cu cele câteva cartiere rezidenţiale interbelice vag-decente, ocupate de jumătate de secol de nomenclatura comunisto-securistă? Sau cu ghetourile muncitoreşti construite la apogeul schizoidiei comuniste, care interzicea avorturile exact în timp ce încerca să ţină suprafaţa locativă pe persoană cât mai jos posibil? (Abia după ce ajunsese în agonie, regimul ceauşist a învăţat corelaţia dintre natalitate şi confortul locativ, dar primii beneficiari au fost tot privilegiaţii sistemului - de unde inflaţia de beizadele