Editorialul de săptămâna trecută i-a supărat pe propagandiştii Moscovei. Cei ce se ocupă de cosmetizarea imaginii Rusiei în străinătate au răspuns argumentelor prin care demonstram că guvernul lor a lansat în această primăvară o ofensivă pentru blocarea aderării Moldovei la Uniunea Europeană şi că planul lor include destabilizarea României, acuzându-mă că aş fi rusofob.

Îmi recunosc o fobie, dar nu faţă de ruşi, pentru care am o simpatie aparte, născută în vremurile când călătoream prin Siberia, intervievând românii deportaţi de Stalin. Ei m-au ajutat să îmi fac reportajele, hrănindu-mă şi îndrumându-mă în căutările mele, de la Novosibirsk si Krasnoiarsk la Norilsk şi Dudinka, unde sute de mii de români nevinovaţi şi-au pierdut vieţile.

Nu sunt rusofob, ci Kremlinofob. Am o problemă cu puterea sovietică şi neo-sovietică, nu cu victimele lor. Am o problemă cu toţi politrucii care au distrus vieţile a milioane de ruşi, de români şi de multe alte naţionalităţi şi etnii.

Şi nouă, şi lor ne-ar fi fost şi ne-ar fi mult mai bine fără influenţa nefastă a unor lideri de tip feudal, pentru care cetăţeanul de rând nu va fi niciodată un egal. Şi care nu sunt capabili de efortul intelectual necesar creării unei societăţi în care binele şi prosperitatea lor să nu vină ca o recompensă pentru umilirea şi sărăcirea celor ce nu aparţin castei conducătoare.

Aceşti lideri nu pricep nici măcar că ura şi dispreţul cu care îi privesc majoritatea oamenilor din ţările pe care le-au controlat la un moment dat au rădăcini foarte adânci şi nu vor dispărea câtă vreme nu îşi vor cere iertare măcar pentru crimele comise de înaintaşii lor.

Toate marile puteri au pe conştiinţă atrocităţi, unele la fel de cumplite, cu diferenţe irelevante, ce ţin doar de statistică. Dintre toate, însă, Rusia iese în evidenţă prin două lucruri esenţiale.

Prin agresivitatea pe care