Din nou ar fi trebuit să ieşim cu mic cu mare, de bunăvoie, având sacul plin în calea tâlharilor! Premierul Ponta a fost surprins să afle că pe portalul Ministerului Finanţelor Publice a fost publicat un proiect de Hotărâre de Guvern care ar urma să majoreze impozitele, amenzile şi taxele locale cu aproximativ 16%. Fără ca şeful Executivului să fi ştiut, oficialii de la Finanţele Publice treceau la punerea în aplicare a unei prevederi mai vechi din Codul Fiscal care stipulează că impunerile asupra populaţiei ar trebui să fie ajustate cu rata inflaţiei la fiecare trei ani. Inflaţia cumulată în intervalul 2010-2012, a fost de 16,05% şi, în consecinţă, şi autorităţile ar trebui să îşi reconfigureze valoarea nominală a taxelor şi impunerilor astfel încât să păstreze nivelul real al veniturilor bugetare după deprecierea monedei.
Demersul ar părea legitim dacă statul ar fi cu totul străin de fenomenul inflaţiei care persistă în România şi care vedem că nu e nici tocmai mic. Leul a pierdut 16% din puterea de cumpărare în numai trei ani şi odată cu el, majoritatea românilor. Totuşi, administraţia publică nu numai că nu este străină de inflaţia existentă, dar chiar reprezintă unul dintre principalii ingineri ai acesteia. După cum beneficiarii contractelor cu statul s-au aflat deja printre primii care au câştigat de pe urma banilor inflaţionişti.
Pentru a înţelege aberaţia ajustării la inflaţie a taxelor şi impozitelor trebuie să înţelegem, mai întâi, ce este inflaţia. Cum apare, cine îşi creează avantaje de pe urma ei, cine este păgubit şi care este natura adevărată a acesteia...
Ce nu este inflaţia? Inflaţia nu este o sumă de date empirice privind creşterea preţurilor. Inflaţia nu este un indicator macroeconomic. Inflaţia nu este o politică monetară. Inflaţia nu este nici măcar o taxă ascunsă, aşa cum o definea Milton Friedman. Atunci, ce este inflaţia?
