Alexandru Ovidiu Vintilă, Traian Brăileanu. Întruchipările raţiunii. Fapte, idei, teritorii din interbelicul bucovinean, Editura Paideia, Bucureşti, 2012, 248 pag.
E o regulă a biografiei ca viaţa să se desfăş oare după ideea pe care ne-o facem despre ea. Cum ne sunt intuiţiile asupra destinului, aşa vor fi surprizele care vor veni din partea lui. Cine se frămîntă pe seama absurdităţii sorţii va sfîrşi în decepţie viageră, cine e confident în protecţia zeilor îşi va găsi sprijinul în umbra lor, după cum cine are un ochi vigilent de umoare atee va gusta din disperarea lucidităţii.
De aceea e o lipsă de imaginaţie să crezi că destinul poate fi periclitat din afară fără ca mai întîi o fisură să se fi căscat pe dinăuntru. Biografia e doar ecoul unei dospiri spirituale, şi cine îşi trăieşte zilele sub pragul de intensitate la care îl îndreptăţeşte înzestrarea nu poate da vina pe împrejurări. Altfel spus, dacă realitatea ne e ostilă e fiindcă aşa am clocit-o în spectrul intenţiilor ascunse.
Traian Brăileanu a fost scutit de mefienţa în privinţa destinului, trăindu-şi viaţa la pragul de tensiune pe care i l-a dat înzestrarea. Şi cu toate acestea, ruperea de destin prin care a trecut a fost drastică. Natură tonică fără presimţiri pesimiste, sociologul născut la Bilca, în mijlocul pădurilor ancestrale ale Bucovinei, şi-a arătat de timpuriu firea fantastă. Al noulea dintr-un şir de doisprezece copii, Traian a urmat primele clase la Rădăuţi, unde, în ciuda traumei provocate de plecarea de acasă, s-a ales cu primele cunoştinţe de limbă germană. Astfel viitorul traducător al lui Kant ieşi cu mintea din matca fonetică a dulceţii moldoveneşti şi se izbi de peristaltica tare a lexicului nemţesc, o experienţă aspră a cărei silnicie avea să-i fie hotărîtoare pentru evoluţia ulterioară. La Rădăuţi dăm peste prima traumă cu urme adînci în timbrul interior: doi dint
