Departe de lumea dezlănţuită, artiştii constănţeni continuă să creeze. Doar pentru ei, uneori. Puţini îşi mai permit să cumpere o sculptură la un preţ foarte piperat sau un tablou al unui artist în viaţă.
Oamenii penelului sau al dălţii ajung, de multe ori, să dăruiască ceea ce au realizat.
Vin când vin şi pleacă atunci când nu mai au inspiraţie. Trăiesc după propriile lor reguli. Nu au condică, nu au cartelă la intrare. Câştigă cât să nu moară de foame. „Dar nu ne plângem!", spun ei. Acum, artiştii plastici sunt divizaţi în două uniuni.
Fiecare are atelierul lui, pe care l-a moştenit de la an la an. Fie că este al unui sculptor sau al unui pictor, în majoritatea dintre ele este o dezordine de nedescris: penelul aruncat pe un scaun, vopseaua de pe paletă întărită, un tablou început în urmă cu mulţi ani abandonat într-un colţ prăfuit. Agăţate de tavan, câteva picturi pe care nu a reuşit să le vândă sau de care nu s-a putut desprinde. Mulţi nu vor să stea de vorbă cu noi. Scuza lor este că nu au niciun obiect creat pe care să ni-l arate.
Toţi au însă o poveste frumoasă de viaţă, pe care o închid în ei: unul a pictat Cazinoul Constanţa, altul a realizat statuia lui Constantin Dida, fostul mentor al primarului Radu Mazăre.
Vin la atelier doar când au inspiraţie
Spun că vin la atelier doar când au inspiraţie. Tot aşa de rar vin şi banii. Destul de rar reuşesc să-şi vândă câte o pictură sau sculptură.
Unii dintre ei spun că nici artiştii plastici n-au fost ce erau odată. „Trebuie să arăţi acum că îţi place să pictezi, faci câteva poze şi dacă ai o pilă eşti rezolvat. Pe vremea mea, trebuia să ai participări la expoziţii naţionale şi internaţionale, să fii recunoscut, iar criticii de artă să-ţi recunoască valoarea", spune ei.
Gheorghe Firică ne-a deschis larg porţile atelierului lui. Acum, şi-l împarte cu fiul său: Ştefan. Tot
