Şcoala a devenit o pepinieră de bătăuşi. Nu numai în România, dar şi în Franţa, SUA şi în alte ţări. Elevii sar la gâtul profesorilor, iar părinţii le urmează exemplul. Insulte, unele pe telefonul mobil, pumni, picioare, crose şi altele aşijderea alcătuiesc un veritabil arsenal de mijloace contondente.

Recent, într-o şcoală pariziană, trei poliţişti n-au reuşit să-l potolească pe un elev de 14 ani, care era gata-gata să-l strângă de gât pe directorul adjunct, şi au chemat în sprijin alţi cinci colegi. Motivul furiei bătăuşului era că o profesoară pe care o înjurase în faţa întregii clase îi ceruse să iasă afară. În România, tatăl unui elev penalizat de diriginte pentru cine ştie ce prostioară, poliţist de meserie, a dat buzna în şcoală şi le-a tras o papară straşnică dascălilor înfricoşaţi de reprezentantul autorităţii.

Acesta e, de altfel, cuvântul care le-a venit cel mai des pe buze participanţilor la mai multe dezbateri pe tema violenţei din şcoli găzduite de presa scrisă şi de mass-media din Franţa la începutul noului an şcolar: aproape toţi s-au referit la lipsa de autoritate care a devenit cronică, îndeosebi în gimnaziu şi în liceu, ca urmare, conform părerii generale, a revoltelor studenţeşti din mai 1968. Până şi Cohn-Bendit, unul din protagoniştii revoltelor de ieri, a trebuit să recunoască în lipsa de autoritate cauza principală a violenţelor de azi. Un alt participant la evenimentele din 1968, Alain Finkielkraut, a mers mai departe, afirmând că educaţia presupune că autoritatea instituţiei de învăţământ nu trebuie ştirbită de nici un principiu ideologic sau de orice altă natură. La noi, astfel de dezbateri n-au avut loc, nici măcar cu ocazia repetatelor legi ale învăţământului, adoptate prin votul unei majorităţi parlamentare care s-a cruţat singură de obligaţia firească de a asculta părerea oamenilor şcolii.

Autoritate nu înseamnă,