Două veşti contradictorii de la Strasbourg, unde se află Consiliul Europei: prima – că retrocedarea tezaurului României nu a fost luată în consideraţie. A doua că a fost recomandată, dar că nu s-a prevăzut nici o sancţiune în caz că Rusia nu se execută.

Povestea tezaurului, în valoare de peste 2 miliarde de dolari, tinde să devină centenară. În 1917, sub ameninţarea armatei germane, guvernul de la Bucureşti a încărcat un tren cu tot ce era mai valoros – monede de aur, bijuterii, colecţii de artă – şi l-a trimis la ruşi, unde Revoluţia bătea la uşă. De atunci nu se mai ştie nimic precis despre existenţa sa. În două rânduri ne-au fost înapoiate mici părţi din el (mai întâi nişte monede, iar apoi, în timpul lui Dej, celebra „cloşcă cu puiii de aur”). Oridecâteori s-a deschis discuţia, ruşii au adus ca argument al incapacităţii de a-l înapoia, faptul că peste tezaur au trecut o revoluţie şi două războaie mondiale, acesta fiind antrenat într-un periplu care, practic, i-ar fi pierdut urma. Este prima dată când România face recurs la o instanţă internaţională pentru clarificarea problemei. Şi, cu siguranţă, nu este momentul cel mai potrivit.

În primul rând pentru că Consiliul Europei este un fel de organizaţie neguvernamentală centrată pe respectarea drepturilor omului, nu ale naţiunilor. Puterea sa este relativă, iar deciziile sale mai degrabă sugestive. În 1991, România a fost admisă cu dificultate, datorită impactului negativ al mineriadelor, în timp ce Rusia a fost acceptată cu braţele deschise, deşi problematica drepturilor omului este departe de a fi rezolvată: spre deosebire de noi, însă, Consiliul are nevoie de Rusia ca să dea sentimentul unei organizaţii puternice.

În al doilea rând: temperatura relaţiilor bilaterale se află acum la cel mai coborât nivel din ultimele două decenii. Aroganţa stupidă a unora dintre poziţiile adop