Joi, 27 septembrie 2012, Biblioteca Naţională a găzduit vernisajul expoziţiei Artistul şi Puterea. Ipostaze ale picturii româneşti în perioada 1950-1990, materializarea unui proiect propus de Fundaţia Centrul Cultural ArtSociety, finanţat de AFCN şi aflat sub Înaltul Patronaj al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional. Expoziţia reuneşte un fond de peste 600 de lucrări, realizate (cu predilecţie) în perioada comunismului. Ceea ce contează nu este atît cantitatea, cît calitatea acestora. Este vorba deopotrivă despre nume importante ale picturii româneşti şi despre lucrări valoroase şi foarte valoroase din punct de vedere artistic. Adunate din colecţii particulare sau ale unor muzee de pe întreg cuprinsul ţării, numeroase pînze sînt practic necunoscute marelui public, unele dintre acestea fiind expuse în premieră, după decenii de aşteptare. Semnatarul acestor rînduri identifică patru categorii sau, dacă cititorul acceptă licenţa, rute de dezvoltare a expoziţiei. Avem de-a face cu lucrări ale maeştrilor interbelici, unii dintre ei profesori (şi) după 1945, a căror pictură, fără a suferi transformări staliniste ori realist socialiste, fie a ocolit subiectele interpretabile politic, fie a cunoscut preluări formale de teme, să spunem, dezirabile. Ar fi apoi pînzele care ţin fără echivoc de realismul socialist, de „omul nou“ şi de „exploatarea burghezo-moşierească“, dar care sînt atît de bine realizate încît merită pe de-a întregul recunoaşterea artistică. Un alt criteriu de clasificare poate fi acela al picturii de dragul picturii, caracterizat printr-o diversitate rezultată în urma căutării nişelor iconografice şi mai degrabă prin evitarea echivocurilor social-politice decît prin jocul pur al libertăţii de expresie. În fine, există şi pînze care ţin de rezistenţă (pasivă), de protest (cultural) sau chiar de critică (mascată). Tentaţia este de a înfiera între