"Toţi oamenii din viaţa mea au fost mai buni decât mine”
Dacă ar mai fi avut un an răbdare şi un strop de sănătate în plus, părintele Adrian Făgeţeanu putea împlini în această toamnă 100 de ani! Nu ştiu exact ce-ar fi făcut de ziua lui, pe 16 noiembrie. Bănuiesc, doar, că această zi l-ar fi găsit la chilie, cu genunchii plecaţi cuminte la rugăciune, şi tot aşa ştiu că, de ziua lui, părintele nu s-ar fi încurcat în comemorări, elogii sau alte fleacuri biografice. Dimpotrivă, la toată lauda şi cuvintele frumoase de preţuire ar fi făcut a lehamite din mână, constatând că nimic nu ţine cont de numărul anilor, mântuirea şi viaţa veşnică, cu atât mai puţin
Nimeni n-ar fi fost în stare să-l schimbe cu ceva pe părintele Adrian. Aşa era el - om al modestiei desăvârşite, insensibil la fleacuri lumeşti, la preamăriri şi laude de-o clipă. Vorbele bune şi pompoase le lăsa mereu în seama altora. El nu-şi aroga niciun merit. Eventual, tăcea. Sau, schimba discuţia, trecând la "şi altele” toate nedreptăţile, acuzele mincinoase şi bătăile suferite în temniţă, nu fără a constata, cu o luciditate ce-ţi dădea fiori pe şira spinării, că Dumnezeu i-a luat la ceruri pe cei mai buni (colegii lui de celulă) şi l-a lăsat, în schimb, să trăiască pe el - cel mai slab, mai "costeliv în ale credinţei” dintre toţi.
Avea umor câteodată părintele. Un umor pe măsura lui - puţin cam aspru, cam colţuros. Un umor de îndreptare, bun doar să certe cu folos pe cineva, aşa cum a făcut cu ucenicul pe care l-a admonestat, spunându-i într-o zi geroasă de iarnă: "Nu o să încălzeşti în veci curtea bisericii, oricât de mult ai lăsa uşa deschisă”. Şi mie, ţin minte că mi-a spus o nostimadă de-a lui - o vorbă deopotrivă comică şi adevărată. Îmi spunea părintele că acei creştini "de apartament”, care nu mai vin duminica la Sfânta Liturghie şi spun că se roagă la ei acasă, ace