De zece ani citesc și recitescValurile Virginiei Woolf – în original sau în traducerea lui Petru Creția (reeditată anul acesta la Humanitas). Mă atrag de fiecare dată multiplele intrări și ieșiri ale acestui poem în proză și capacitatea sa de a construi „personaje“ și voci neterminate, provizorii, schimbîndu-se constant, împărtășind din eterogenitatea și haosul lumii. Valurile sînt vibrații, linii de frontieră tranzitorii înscrise pe trupuri, vieți, lumi. Virginia Woolf – care și-a tranformat viața și literatura într-o trecere, într-o devenire, treceri între sexe, vîrste, interiorități – amestecă vocile a șase „personaje“, Bernard, Susan, Neville, Jinny, Louis, Rhoda. Însă fiecare dintre aceștia desemnează o diversitate de elemente informe, o multiplicitate ireductibilă la un personaj literar. Fiecare dintre aceștia trăiește în interiorul propriei multiplicități și totodată la marginea acesteia, evadînd constant în euri și vieți larvare. Acestora li se adaugă Percifal (multiplicitatea inumană, haosul și neantul), care reunește cele mai multe dimensiuni și le înglobează pe toate celelalte.
Fiecare voce înaintează asemenea unui val, însă în planul inform al lumii acestea compun un singur val a cărui vibrație se răspîndește pe întreaga suprafață a existenței. Fiecare capitol începe cu o meditație asupra aspectului valurilor la o anumită oră, fragmentele de început fiind de fapt o reflecție asupra provizoratului devenirii. Universul este intermitent, o țesere împreună a formelor nebuloase, a norilor și a galaxiilor, devenire pură, stare intermediară, ordonată și dezordonată. La fel ca și norii, valurile sînt ansambluri, seturi nebuloase, multiplicități ale căror forme ne scapă, ale căror mișcări locale nu pot fi observate. Prin metafora valurilor, Virginia Woolf gîndește un nou mod de individualizare a lumii. Viața nu este închisă întotdeauna în contu
