Există oameni risipitori din fire, veşnic călători, ce strălucesc fulgerător în fiecare loc în care se opresc. Vera Lungu face parte dintre ei. Plecată din România la începutul anilor '70, a ştiut să-i cucerească, prin talentul, farmecul şi pofta ei de viaţă, pe toţi cei care au găzduit-o. Nemţii i-au acordat burse literare, englezii s-au bucurat să-i traducă şi să-i publice poemele scrise în România, francezii, fascinaţi de desenele şi de picturile ei, s-au grăbit să le compare cu ale lui Francis Bacon. La Paris, în apartamentul de lângă Montparnasse, unde am vizitat-o în acest început de toamnă, printre mobile vechi şi scoarţe olteneşti, fumul de ţigară plutea greu, luminat de ultimele raze ale înserării. Vera Lungu are şi vicii: nu doar ţigările! Voluptatea de a povesti, dragostea şi toate ale ei, dar mai ales plăcerea de a fi pe drum, care învinge plictisul şi alungă rutina. Stând de vorbă, am înţeles: cu inteligenţă, şarm şi umor, poţi păcăli timpul să stea pe loc. Măcar o vreme. Până se lasă întunericul peste Rue Broussais.
O "ifosardă” cu valiza în mâini
- În urmă cu trei decenii, în plină tinereţe şi glorie literară, aţi luat drumul Occidentului, lăsând în spate aproape tot ce vă lega de România. De atunci, vi s-a cam pierdut urma. De ce aţi plecat, de fapt, din ţară?
- Nu mi-am propus să plec din ţară. Am fost invitată în Irlanda, de un prieten psiholog. Înainte de Belfast, m-am oprit însă la Paris, unde trebuia să mi se publice o carte de poezie. Lucrul ăsta nu s-a mai făcut, nu mai ştiu de ce. Am stat o vreme acolo, cât să mă îmbolnăvesc cumplit de meningită. Era să şi mor! De la Paris am plecat mai departe spre Londra, unde m-am înscris la şcoală, ca să învăţ engleza. Am ajuns, în sfârşit, şi în Irlanda, unde mi s-a propus să fiu înscrisă la universitate. Iar de acolo am revenit la Londra.
