Lumina de pe fotoliul mamei
Mama mea a fost un om a cărui blândeţe, bunătate, înţelepciune şi credinţă ne-au fost şi ne vor fi nouă, cele două fiice ale ei, veşnică povaţă. Era profesoară de limba română. În toată viaţa ei a învăţat şi a luminat generaţii întregi de elevi, şi aceeaşi iubire şi dăruire le-a oferit şi celor două fiice ale ei, pe care le-a crescut singură, după ce tatăl lor a murit.
Într-o zi friguroasă de februarie 2009, la aproximativ un an şi jumătate după ce bunica noastră (mama ei) murise, şi ea, cu diagnosticul tardiv şi nemilos de cancer, mama ne anunţa că nu se simte bine şi că ar avea "ceva în burtă”. Cum sora mea locuieşte în Bucureşti, unde sunt mai multe posibilităţi medicale, am hotărât să mergem la un spital de renume, pentru un diagnostic şi un tratament bun şi rapid. La mai puţin de o săptămână, analizele au scos la iveală un verdict nemilos: cancer ovarian, stadiul IV, cu metastaze abdominale şi hepatice. Prognostic sumbru, posibilităţi de tratament extrem de reduse şi doar paliative - de reducere a simptomelor -, nicidecum vindecare. Sora mea l-a sunat atunci pe părintele ei duhovnic, din Iaşi, spre a se sfătui cu el. Aşa am început să citim Acatistele Sfântului Nectarie, Sfântului Spiridon, Sfântului Pantelimon şi al Maicii Domnului. Ne rugam lui Dumnezeu să ne îndrume paşii şi să ne arate calea pentru a o salva pe mama. Între timp, analizele ei au plecat la prieteni şi cunoştinţe în Germania şi în SUA, pentru alte opinii, şi am început să aşteptăm cu speranţa că cineva ne va putea ajuta. Opiniile primite au fost diferite ca tehnică a tratamentului, dar prognosticul rămânea acelaşi: prea târziu pentru orice intervenţie sau tratament. Starea generală a mamei se înrăutăţea, situaţia scăpa uşor-uşor de sub control, şansele supravieţuirii unei operaţii scădeau în fiecare zi (aşa ne spuneau medicii). Dar Dumneze
