Aurel Pantea, Nimicitorul, Floreşti-Cluj, Limes, 2012, 100 pag. Nimicitorul lui Aurel Pantea mi se pare o carte problematică. Depoziţie neroman- ţată a unui colaps liminar (căci, în sens strict, asta este), aceasta e mai uşor de descris decât de citit. Se pot face, pe marginea ei, nenumărate glose, fără-ndoială inteligente şi tot fără-ndoială pline de carismă stilistică. (S-au şi făcut, de altfel, în puţinele comentarii care i-au fost dedicate până acum.) Dificultatea apare însă în momentul în care, după ce-o vom fi rezumat, cum spuneam, cu farmec, vom supune acest rezumat unui elementar test al adecvării.
Vom constata, dacă suntem într-adevăr oneşti, că discursul se potriveşte de minune aproape oricărui poet român contemporan sensibil la tentaţiile existenţialiste (sau, cum sunt numite îndeobşte, expresioniste).
Nu e nici un strop de rea-credinţă în observaţia mea. Şi îmi doresc să fiu înţeles cum trebuie. Întâmplător, subscriu de astă dată fără ezitare la recomandarea de pe coperta a patra, semnată de Al. Cistelecan: „Aurel Pantea scrie chiar dinlăuntrul senzaţiei de neantificare şi face filmul acut, clinic al acesteia. Rapoartele sale nici nu mai sunt rapoarte de angoasă, ci transmisiuni în direct ale descompunerii, ale putrezirii fiinţei, ale degenerescenţei lente şi implacabile. Senzaţia acestei lentori a detracării e atât de profundă şi de temeinic aşezată încât nici nu mai produce spaime: ea doar se reproduce. Calm, de-a dreptul ataraxic, poetul notează doar progresia agonică a acestei dezagregări şi face reportajul cangrenării lumii, al climatului de exterminare prin vidare lentă. Nimicitorul lui Aurel Pantea nu e un cavaler al apocalipsei ca spectacol dramatic; e un virus al fiinţei, o insinuaţie malefică şi concretă a descompunerii. El nu procesează o tragedie, ci doar o agonie. Una atât de detaliată în senzaţii încât nu-i de mirare că la c
