Dintr-un Spectacol cu Dimov
„Toţi visează [...] să cuadreze cercul...“
Dan Barbilian Era, în loc de catedrală, o prismă dodecaedrală din clar cleştar, nu cu vitralii, imun la geruri şi mitralii, şi care se edificase într-un pustiu de alte case ale lui Dumnezeu sau ale unor fiinţe mai mortale, pe vremea cînd lui Saint Pierre i s-a substituit πR, (sfînt şi acesta, şi-n etate, dar de o altă pietate, în care să te-nchini e-un şart ortogonal, ca la Descartes, de ordonate şi abscise), sfînt al unei credinţi precise, – a cărui neterestră Romă era de-a dreptul în pleromă; încît vacanta omenire avea, în fine, o menire sau, cum se zice, o misiune incompatibilă cu or’ce abatere sau omisiune; nu răsunau, în templu, orge sau voci în cor, ci, mai dibace, o muzică de reci abace, pe ale căror portative silenţioase, dar active, se succedau şi-o luau la vale mobíle cifre zecimale, incongrue, ba chiar pervers de neaceleaşi, într-un mers imprevizibil, însă nu aleatoriu, – doar că tu (adică oameni şi noroade), în lipsa oricărei perioade, nu putea(ţ)i şti cît ţine π-ul. Enoriaşilor, pariul le cam plăcea, – şi-o coterie de-adepţi juca la loterie punînd, în grosul vălmăşag al catedralei, rămăşag, într-o de-veci expectativă pe zecimala succesivă, – ce apărea, în ritm crescent, pe un ecran fluorescent: icoana cultului ocult al numărului transcendent şi iraţional, zis π. În alte epoci, mai demult, treceau ani lungi, decenii şi chiar secole, într-un alai de negură, pînă să ai o dulce zecimală nouă a numărului care, nouă, la şcoală ni s-a spus cu nouă sau zece: 1, 4, 1, 5, 9, 2, 6, 5, 3, ş. c. l., cîte vrei, de după-ncepătoriul trei, – încît nu s-a născut nebunul să-i ştie, unul cîte unul, toţi membrii, – de cînd, mai ales, e în tot mai spornică progresie… Cam aţipisem, în eclesie, pe-o bancă, aşteptînd ca π-ul să ni se-arate, în sfîrşit, integru şi desăvîrşit; ba chiar d
