Am început să organizez, alături de Daria Ghiu, plimbări sonore prin București, căutînd împreună senzația străzilor, accentuînd anumite posibilități dramaturgice, declanșînd o poveste acolo unde ni se părea că ea lipsea. Trebuie să mărturisim: intervenim asupra unora dintre spații, acolo unde ni se pare că ar funcționa un aport simbolic sporit. Poate fi vorba de graffiti pe un zid, de instalații sonore sau, pur și simplu, de a da firimituri de pîine porumbeilor.
Din astfel de experiențe derivă și instalația Pasărea care-ți mușcă auzul. Am încercat aici o personalizare mai puternică a felului în care se petrece contactul cu ideea de sunet, de peisaj sonor, formarea amintirilor sonore, în cele din urmă creația. Ascultarea vocii lui John Cage conferențiind la Darmstadt, în 1990, despre felul în care răspunsul la apelul telefonului poate să fie sau să nu fie muzică, despre indeterminare, anarhie, haos, hazard, filosofie zen, junk mail etc – este în sine un performance. Acest profet al erei sonore moderne vorbește fără grabă, anulînd timpul, întrebările sau răspunsurile, criteriile estetice și finalitatea lor morală. Uneori mă găsesc imaginînd o continuă și globală interpretare a celor 4’33’’ și nu știu sigur dacă e coșmar sau vis această înghețare a sunetului, a sistemelor care-l generează, a gîndurilor-inspirație pentru viitoarea secundă petrecută în muzică.
În 2012 a fost celebrat centenarul nașterii sale, chiar și în București. Instalația de față i se datorează în bună măsură, ca de altfel multe alte gesturi neamintite nicăieri.
Următorul pas este cel al amintirilor sonore – înregistrări, redate exact așa cum le-a captat microfonul. Calitatea sunetului variază de la o perioadă la alta, depinde foarte mult de condiițile atmosferice, de locul în care mă aflam, de intenție sau de întîmplare. Este o suprapunere cvasi-aleatorică de timpuri, personaje,
