V-am păcălit, titlul-metaforă nu face trimitere la vreo echipă de handbal (deşi zău că s-ar potrivi Constanţei care o ţinea sus şi tare că face nu ştiu ce minuni cu Veszprem, bazându-se pe cretina idee că „echipa maghiară nu e omogenă”!!) ori la numărul mediu de neisprăviţi care populează echipele noastre de fotbal. E vorba, pur şi simplu, de o trimitere la chestia aia biblică, cu 7 vaci slabe şi 7 vaci grase. E tot metaforă, dar se referă la numărul de ani amărâţi, cu sec, urmaţi de tot atâţia îmbelşugată. Vreau să spun că parcă-parcă a început să se arate niţel soare şi pe uliţa noastră. Să ne caute şi norocul, după ce de o bucată bună încoace ne-a găsit doar ghinionul, ba încă şi din toate poziţiile. E ca în economie: după atâta recesiune, nu se poate să nu vină creştere. Sau măcar o stagnare (de tipul „creşterea zero”!, memorabilă invenţie economică de-a lui Nicu Văcăroiu) care, după atâta prăbuşire, pare tot creştere. Aşadar, după primele două etape din grupe, echipele noastre sunt în faţă, pe locuri de acces în primăvară, Steaua fiind chiar în pole position. Am mai spus-o: şi CFR zic că va juca sigur la primăvară, dar sper să o văd în Champions’, nu în Europa League. Pentru ambele noastre echipe vin meciurile decisive, de care nu mă mai tem ca altădată, pentru simplul motiv să le văd pe ambele intrând în teren cu altă atitudine, cu dorinţa de performanţă. CFR-ului nu i-au tremurat izmenele în faţa lui Rooney ori Ferdinand, iar Steaua a reuşit ceea ce nu mai speram să văd vreodată la români: să spere şi să creadă 90 de minute în victorie, ba să o şi forţeze, iar la urmă, culmea!, să-i şi iasă. Faptul că golul a fost ca la nebuni e cu atât mai de remarcat; înseamnă că i-am presat pe ăia cu nervii de oţel până când oţelul a cedat. Nu vezi chiar în fiecare zi un danez lovind prost cu capul, pe un altul nereuşind să se dea la o parte din calea mingii, iar pe ul