De ceva vreme incoace, un foarte bun prieten, suferind de o boala incurabila, isi asteapta, din clipa in clipa, sfarsitul. Este, cum se spune, pe moarte. Medicii nu-i mai dau nici o sansa, desi deja a depasit cu mult momentul pana la care acestia pronosticau ca va mai trai. Oricat de multa experienta ai avea cu astfel de situatii (iar ca preot te intalnesti deseori cu persoane ce-si numara zilele care le-au mai ramas), tot nu stii ce este mai bine sa zici sau sa faci. Rugaciunea si sfintele taine sunt singurul ajutor real, dar, din punct de vedere uman, e foarte greu sa empatizezi cu durerea unui astfel de bolnav. E ca si cum ai cere unui om satul de mancare sa-l inteleaga pe unul flamand. Sfintii da, ei pot sa empatizeze cu totul in astfel de situatii, pentru ca ei se pun cu toata fiinta la rugaciune pentru aproapele lor, ajungand sa primeasca si sa cunoasca, uneori la propriu, durerile acestuia. Harul care izvoraste din Dumnezeu ii face capabili de acest lucru; acest har se revarsa peste ei intrucat se unesc atat de intim cu Hristos Domnul, Cel ce S-a rastignit pe cruce, luand asupra Sa toate pacatele lumii. Cei care nu au ajuns sa guste dulceata sfinteniei, nu au, oare, nici o sansa sa-i inteleaga pe cei aflati in cumplite chinuri sau chiar pe moarte? Hai sa ne intoarcem un pic spre noi, cei care nu ne consideram a fi amenintati de spectrul trecerii in lumea de dincolo. Sa ne gandim, spre exemplu, la conditia noastra din punct de vedere biologic, la fragilitatea acestui trup care poate oricand ceda in fata unei boli pe care nici nu banuiesti ca o ai. Faptul ca acest trup nu poate exista fara a respira (decat foarte putine momente), fara a manca si fara a bea, ca sa vorbim doar de aceste nevoi fundamentale, nu inseamna cumva ca el este in permanent pericol? Daca nu-i implinesc trupului meu una din aceste nevoi, dupa o vreme, mai scurta sau mai lunga, functie si de