Ieri s-a (re)deschis sala Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”. A fost construită în doi ani, 1894-1896, şi se tot repară de vreo douăzeci. Dacă la cei şapte ani cât a stat închisă acum adăugăm celelalte reprize de reparaţii capitale, iese un total născător de întrebări: cum se face că strămoşii noştri zideau clădiri unicat în numai doi ani, fără maşinile, sculele şi materialele performante de azi şi fără fonduri europene, iar noi nu ne învrednicim barem să reparăm în termen ceea ce timpul, firesc, şubrezeşte? Istoria ultimilor şase-şapte ani oferă ceva explicaţii: în primii trei, sala a zăcut închisă absolut de pomană. Cum se adjudeca o licitaţie, cum apărea o contestaţie. Care se soluţionează în justiţie, iar justiţia română operează cu megatermene, aşa că n-ai altceva de făcut decât să numeri trecerea anotimpurilor şi împlinirea anilor. După câte ştiu, contestaţiile n-au prea avut câştig de cauză. De pierdut, a pierdut, cu siguranţă, Iaşiul şi cultura română.

Trei ani de zile (după care alţi patru), trupa celui mai vechi teatru românesc a umblat cu traista-n băţ, închiriind „locaţii” improprii, construindu-şi un „cub” ce nu dă deloc bine în peisajul urban, pierzându-şi parte din public, dacă nu şi din prestigiu. Cât pe ce să se piardă, prin depăşirea termenelor, şi banii europeni! Contestatarii sunt bine mersi şi nimeni nu le atribuie responsabilitatea directă pentru absurdul interval în care atât Naţionalul, cât şi Opera, au fost în exil pe coclauri, cu justificări inacceptabile într-un stat civilizat. Nu pot să cred că în vreo ţară europeană ar fi posibil să se lăcătuiască trei ani cea mai importantă şi reprezentativă sală a ţinutului doar pentru iluziile cine ştie cărui antreprenor cum c-a găsit fisuri în desfăşurarea unei licitaţii. Ori dacă, totuşi, va fi existat câte ceva în neregulă, atunci răspunderea revine la fel de apăsat celor ce nu-şi fac