Daca n-ar exista inertia, politicienii ar lua-o razna si s-ar apuca vartos de treaba.
Dar intr-un lung sir de intamplari care compun istoria unui popor, accidentele raman rare si n-au legatura cu devotamentul.
Un om care sufera constructiv si e dispus sa moara in picioare va sfarsi, fara doar si poate, la azilul de nebuni. Iar ceilalti il vor dojeni: ce ti-a trebuit? Noroc ca el nu va mai fi de multisor printre cocosati.
Asa si cu listele pentru parlamentare! In nimicnicia lor, romanii vor sa-i pacaleasca unii mai drepti, mai harnici, mai profesori, ca s-au saturat sa fie luati de ciudati pentru ca se lasa prostiti usor. Macar sa-i faca unii cu zece clase peste astia, traditionalii. Caci pe principiul ca nu e om care sa nu greseasca, si parlamentarii sunt ai mai oameni, o vor lua mereu in freza. Dar macar sa plece la drum cu altii care pot sa le semene speranta printre borcanele cu muraturi. Ca-i vor duce de nas, treaca de la ei! Increderea, fie ea si de scurta durata, echivaleaza uneori cu un faras cu jaratic.
Cum nu e posibil ca pe listele de candidati sa se strecoare vehicule ale acestui tip de incredere, romanii se pun si ei pe modul inert. Rezulta doua inertii care coabiteaza, se paraziteaza una pe alta, asadar progresul e o utopie. Nu se cearta nimeni cu nimeni.
La un asa nivel de asteptare, e normal ca singurul criteriu de desemnare a candidatilor pentru colegii este care de-al cui este. La Cluj, exemplul pe care il cunosc cel mai bine, Mihail Hardau, un tip a carui incredere in colegiul sau frizeaza ridicolul, se lupta pe viata si pe moarte cu Adrian Papahagi pentru a reprezenta un cartier muncitoresc. Acesta din urma n-are a se lauda decat cu mintea doldora, deci n-a facut munca de partid, ca Hardau.
Si cum era s-o faca, de vreme ce si-a omorat neuronii inghitind carti in timp ce Hardau se chi