La 8 octombrie 1912 se încheia o lungă perioadă de calm în Europa, Le Belle Epoque, o dată cu izbucnirea primului război balcanic. Este una dintre limitele temporale aproape unanim acceptate de istorici.
Cele două războaie din sud-estul continentului (1912-1913) aveau să să dovedească a fi doar "avangarda" unei conflagraţii de talie mondială. Fierbeau sârbii, muntenegrenii, grecii şi bulgarii (Liga Balcanică) – Imperiul Otoman, "omul bolnav al Europei" îşi trăia ultimele "zile", slăbit şi de războiul cu Italia, care debutase în 1911 şi se ţinea pe scena a două continente, dând ocol Mediteranei. În octombrie, imediat după ce italienii şi turcii au semnat pacea, războiul s-a reaprins în Balcani. Cărţile de istorie notează toate detaliile semnificative ale războaielor balcanice – primul, încheiat după negocieri la Londra, în 30 mai 1913, negocieri care nu au rezolvat însă toate neputinţele din Balcani; cel de al doilea reizbucnit parcă mai virulent decât primul, la numai 17 zile distanţă, "invitând" România să-şi dispute unele teritorii din Dobrogea cu Bulgaria (şi încheiat după semnarea Păcii de la Bucureşti, la 10 august 1913).
În această conflagraţie regională, România îşi rezervase de la început o neutralitate, care a fost comentată încă înainte ca primul dintre războaie să-şi arate colţii. "Chestia balcanică" – aşa cum o numeau oamenii politici şi jurnaliştii din toată Europa, de la Londra şi Berlin la Moscova, de la Paris la Sofia şi Petersburg – incita adeseori la comentarii în care numele României era citat.
Generalul Paprikov, ambasadorul Bulgariei la Petersburg, declara de exemplu pentru ziarul rus "Reci" că "România poate fi liniştită", argumentând: "În ce priveşte România, starea Macedoniei nu o poate nelinişti mult, lucrul se înţelege de la sine. Evenimentele din Macedonia nu ating direct interesele româneşti, după cum ating pe c
