În România, piaţa imobiliară nu este un atât de important indicator al evoluţiei economiei precum în SUA ori în ţările zonei euro. În termeni economici, spunem că piaţa imobiliară este "decuplată" de la economie în general. Explicaţia este dată de procentul mai mic în PIB constituit de sectorul "construc-ţiilor" (care sigur că nu include doar pe cel imobiliar, ci şi infrastructura) în Româ-nia decât în alte ţări ale lumii.

Piaţa rezidenţială are şi un efect de motor în privinţa cheltuielilor private. Apariţia locuinţelor şi sediilor noi aduce cheltuieli importante în bunuri de consum, schimbarea frecventă a locuinţei sau sediului companiilor generează creşterea pieţei de servicii şi din nou achiziţii de bunuri de consum, etc. Pe o piaţă în dezvoltare cum este cea din România, sectorul imobiliar a crescut după cel al bunurilor de consum, cu un decalaj de 2-3 ani, pentru simplul fapt că resursele financiare ale indivizilor s-au consumat mai întâi în achiziţionarea de bunuri de consum şi abia mai târziu către inves-tiţii, aşa cum şi finanţările din partea băncilor şi instituţiilor financiare au fost accesate în aceeaşi ordine.

În perioada de maxim a pieţei imobiliare (2007 şi 2008), devenise clar pentru observatorii oneşti că preţurile au fost "umflate" puternic şi implicit că ele se vor "sparge" fie rapid, fie treptat. Devenise o practică curentă în acea perioadă ca speculatorii imobiliari (inclusiv agenţii imobiliari care activau nu doar ca intermediari, dar şi în nume propriu) să cumpere imobile şi apoi să le revândă după câteva săptă-mâni sau luni pentru profit... dar acele vremuri sunt apuse. După 2008, agenţii imobiliari au făcut eforturi mediatice deosebite pentru a limita prăbuşirea preţurilor la apartamente noi sau vechi, dar şi la clădirile de birouri. Totuşi, atât preţurile la imobile cât şi chiriile au scăzut în ultimii 5 ani aşa cum am prevăzut