Eram student în anul III (ceea ce înseamnă în 1968), tocmai mă pregăteam să intru la un curs, când Marin Sorescu a apărut pe coridoarele Facultăţii de Limba şi Literatura Română, nedumerit, cu aerul cuiva care a nimerit într-un labirint.

L-am recunoscut imediat. Deşi abia trecuse de 30 de ani, era faimos (cam aşa cum este astăzi Messi). Editorii îl editau, cititorii îl citeau, traducătorii îl traduceau şi desenatorii îl desenau. Iar doamnele şi domnişoarele îi transcriau poeziile în carneţele roz, pe care le ţineau în poşete, alături de tubul de ruj şi de flaconul cu parfum.

Unele poezii i le ştiam şi eu pe de rost. În plus, apăruseră sute de imitatori ai săi, care, în loc să-i dilueze gloria, i-o amplificau, aşa cum amplifică rezonanţa sunetul unui clopot. Exista, deja, cuvântul „sorescianism”, substantiv comun derivat dintr-un nume propriu care înseamnă în literatură consacrarea supremă.

Acest statut de vedetă nu-l vindecase însă de timiditate. Răsucindu-şi cu mâna dreaptă mustaţa, poetul cerceta cu privirea tot mai alarmat locul. M-am apropiat de el şi i-am spus:

– Vreau să fiu eu Ariadna dumneavoastră!

Aşa timid cum era, Marin Sorescu a găsit, nu foarte repede, dar a găsit, o replică ironică:

– Mi-e teamă că dumneavoastră sunteţi mai degrabă Minotaurul.

*

Au trecut anii. Printr-o întâmplare, în 1982, luând din Belgrad trenul spre Bucureşti, în compartimentul cu două paturi suprapuse din vagonul de dormit, în care aveam rezervat un pat, l-am găsit pe Marin Sorescu examinându-şi cu gravitate biletul. S-a bucurat când m-a văzut. Eu – şi mai mult. Problema era că poetul avea rezervat patul de sus şi nu se simţea în stare să-l escaladeze. I-am spus:

– Vă cedez cu plăcere patul de jos, dar apare o altă problemă. Din cauza greutăţii mele, există riscul ca patul de sus să prăbuşească peste noapte, cu mine cu tot, peste