Jale mare pentru Oltchim, ale cărui şanse de supravieţuire sunt tot mai aproape de zero! Momentul Dan Diaconescu a zgândărit nostalgii care păreau adormite.

În anii 80, România se putea lăuda cu una dintre cele mai mari producţii petrochimice din Europa, dar şi cu vreo şase milioane de capete de vită. Simbioza dintre agricultură şi industrie era strânsă, iar rezultatul net - nul. În magazine, laptele se vindea pe cartelă iar carnea de vită - deloc. Banii veniţi din exportul lor plăteau ratele pentru „industrie”, care nu le putea plăti singură.

Pentru că în contabilitatea comunistă pierderea era interzisă iar cursul valutar nu exista, se inventase un ajustor sinistru: „cursul de revenire din operaţiunile de export”. Orice produs local era orientat preponderent spre export, indiferent de preţul care putea fi obţinut. Dacă preţul era la o treime din costuri, se calcula pur şi simplu un „curs de revenire” de 60 de lei pe dolar faţă de 20 de lei, cel oficial. Paguba era acoperită de carnea de vită, grâne şi alte câteva produse nu erau „refuzate la export”. Pentru regim, important era că a încasat un dolar. Pentru „oamenii muncii”, asta însemna pagubă, tradusă explicit prin foame.

De aceea, e de înţeles nostalgia pentru ceva construit cu atâtea sacrificii şi felul în care ea a reuşit să supravieţuiască vreme de două decenii, aproape cât legendarul partizan japonez Onoda, care nu aflase că războiul s-a terminat. Însă e de neînţeles halucinaţia celor care au crezut că un model economic prost poate supravieţui după vechea reţetă - chiar dacă văcuţele finanţatoare se împuţinaseră cu două treimi. Rând pe rând, fabricile ceauşiste au trecut prin „trilema FMI”: rentabilizare, privatizare sau închidere. Cea din urmă a mers cel mai uşor iar prima aproape deloc. Oltchim a reuşit să tragă de timp 20 de ani. Pierderile au ajuns la zeci de milioane de euro pe an iar dat