Omar Bakri, un lider religios extremist, a făcut recent o declaraţie care m-a scos din amorţeală. România este o ţintă legitimă pentru terorismul islamic. De două ori: odată pentru că a trimis trupe în Afganistan, iar a doua oară pentru că a făcut odinioară parte din zonele ocupate de islamişti. Iar aceştia, unde pun odată piciorul, înregistrează urma acestuia ca moştenire pe veci.

Din punct de vedere istoric mollahul nu prea are dreptate. De-a lungul istoriei lor, ţările române au plătit tribut puterii islamice care le cotropise, dar nu au fost, practic, niciodată sub ocupaţie efectivă, cum au fost ungurii şi bulgarii. Pentru că n-a fost nevoie. Domnitorii noştri s-au dovedit a fi, în general, cei mai buni agenţi fiscali ai ocupanţilor virând la timp şi cu serioase bonusuri banii şi bunurile reclamate. În rarele bătălii pe care le-am purtat împotriva turcilor, am obţinut câteva victorii parţiale, de genul celei de la Călugureni, cea urmată însă de ocuparea Bucureştiului de către armata lui Sinan Paşa. Relaţia istorică româno-turcă a fost însă una mai paşnică decât au lăsat să se înţeleagă cronicile şi cronicarii, bazându-se mai degrabă pe interese reciproce decât pe forţă.

Dacă s-a putut vorbi despre o „ocupaţie”, aceasta a avut loc în timpul lui Ceauşescu, când zeci de mii de studenţi din ţările arabe au găsit în România condiţii mai bune decât în oricare altă parte pentru a-şi desăvârşi studiile. Acest val a creat o realitate pe care s-a implementat o veritabilă invazie islamistă după Revoluţie, când întreprinzătorii arabi au descoperit că pot face peste noapte averi fabuloase speculând lăcomia şi lipsa de principii a noilor autorităţi, conjugate cu lipsă de experienţă în materie de economie de piaţă. Din 90 şi până prin 95 arabii au dominat principalele sectoare economice şi şi-au consolidat veritabile enclave într-o ţară care i-a primit cu braţele ma