România trăieşte o dramă, unică în istoria recentă, dacă ţinem cont de proporţii – părăsirea ţării de către cei mai buni locuitori ai ei. Cine poate, pleacă.
Politicienii şi cei care le fac jocurile au dibuit fenomenul. Acum încearcă, nesigur şi fals, să construiască un discurs pentru oamenii care n-au pierdut legătura (emoţională) cu România. Motivul este unul cât se poate de simplu: emigranţii constituie potenţiale voturi. Vreo trei milioane, după statistici relative, aşa cum numai la noi poţi găsi. Vorba aceea... nu ştim câţi suntem cu adevărat nici după ultimul recensământ.
Aşadar, românii care au avut posibilitatea (a se citi şansa şi pregătirea necesară) de a se stabili în străinătate sunt văzuţi, acum, exclusiv ca posibilă masă de manevră. Nu sunt doriţi înapoi în ţară nici cu experienţa lor, acumulată în societăţi mult mai normale la cap decât a noastră, şi nici măcar cu banii pe care, unii dintre ei, i-au pus de o parte.
Cel mult, ar fi binevenite niscaiva miliarde de euro - cam 3,76 la nivelul anului 2008 -, trimise bătrânilor netransportabili, lăsaţi în urmă de emigranţi, miliarde care să intre în consum. Se vede limpede că niciunul dintre liderii politici de la Bucureşti nu se gândeşte serios la reclădirea, cu resurse proprii, a ţării pe care chipurile o reprezintă. Dincolo de bazaconii electorale în genul celor 20.000 de euro pe cap de român întors acasă, nu s-a auzit nimic.
Nu este vorba (numai) de prostie, ci (şi) de rea-intenţie. Un stat care vrea să-şi aducă înapoi cetăţenii plecaţi în căutarea unei vieţi mai bune poate umbla lejer la taxe şi impozite. Spre exemplu, îi scuteşte, timp de zece ani, de plata impozitului pe proprietate şi le facilitează fiscal deschiderea unor mici afaceri în localităţile lor de origine. Nu mai spun că poate face puţină ordine pe străzi şi în şcoli, astfel încât atmosfera generală să fie resp
