Constat cu neplăcere atât eșecul demersului „Apel către lichele“ al lui Gabriel Liiceanu din anii ‘90, cât și actualitatea sa. O fac forțat de proaspătul refuz al unui prieten de a intra în politică, reproșându-mi, pe bună dreptate, că sunt prea multe lichele în partide și că va face un astfel de pas doar în momentul în care viața publică va fi „igienizată“. Este însă realist și constructiv un astfel de răspuns? Tare mi-e teamă că această așteptare este încă o față a aceleași utopii strigate în iarna trecută, de a face politică fără politicieni.

Dacă nu toți, măcar majoritatea covârșitoare am ales în ‘89 că vrem o democrație și economie de piață de tip occidental. Acestea presupun, printre altele, existența partidelor politice, concurență între firme sau la nivel individual, pe piața muncii, concepte neexersate de români până atunci. A încerca o a treia cale într-o țară europeană, a unei așa-zise „democrații originale“, eventual pe model asiatic, este tot utopie, doar ușor edulcorată. Aici apare firesc întrebarea cum de societatea occidentală care are și ea lichele în partide, corupție, hoție a reușit și noi nu? Răspunsul stă în proporție și cantitatea de modele pentru societate, iar pentru că aceste două ingrediente de bază nu se regăsesc în cantitățile corespunzătoare „rețetei“, „cozonacul“ românesc nu „crește“.

În societățile deplin democratice, justiția independentă asigură prin sancționarea promptă și nediscriminatorie a celor incorecți, corupților, practicilor economice oneroase ca numărul politicienilor de bună credință, funcționarilor sau întreprinzătorilor onești să fie statistic majoritar și să imprime astfel ritmul, așa cum în orice organism, deși există microbi, atâta vreme cât organismul este sănătos, aceștia sunt inofensivi. Din acest motiv, susțin cu convingere că lucrurile se vor schimba și la noi în bine, nu când vom reuși să eliminăm