Cu ocazia ieşirii la pensie, taică-meu a primit o ilustrată de la un prieten din Franţa, monsieur Eric Ginoux. Nu mi-e foarte clar unde şi cum se împrieteniseră ei doi, am înţeles că la o chermeză de serviciu. Cert este că, o dată la doi ani, ai mei pleacă la el şi la nevastă-sa, în ceilalţi ani venind el şi consoarta în România. Schimbul e reciproc avantajos: nea Eric şi soţia pun la bătaie castelele de pe valea Loarei; ai mei îi răspund cu mănăstirile din Nordul Moldovei... Suntem în linii mari chit, deşi mai chit sunt ei faţă de noi, că altă făină se macină la morile lor.

Ilustrata primită de tata de la Eric arăta o caricatură cu un tip burtos în pantaloni scurţi, stând relaxat la soare, cu o bere în mână. Nici o grijă pentru el. Dedesubt, un text: „Principala ocupaţie a pensionarilor e să călătorească, deci contăm pe tine!” Apoi, urarea de „pensie bună !”, care în română sună ca naiba, fiindcă pensia numai bună nu e.

Desigur că Eric, fost instalator la viaţa lui, n-are de unde să ştie în ce condiţii îşi duc zilele pensionarii noştri. El are imaginea, din lumea civilizată, a staţiunilor turistice, pline ochi cu pensionari. El ştie normalitatea: că lângă zdrenţele mării ori pe platourile dezinfectate cu ozon, bătrânii lumii civilizate îşi clătesc în tihnă amintirile, apoi le pun, una câte una, la zvântat. El ştie că bătrânii trebuie respectaţi, fiindcă a-i respecta pe bătrâni e o formă de sănătate morală a unei ţări. Iar o pensie decentă e tot o formă de respect.

De unde să ştie pensionarul Eric că omologii săi români abia de îşi pot permite, după ani de trudă bovină, o vacanţă în borsecul cel mai pricăjit? De unde să ştie el că pensia românului de rând se duce pe plata întreţinerii la bloc, pe murăturile de iarnă şi pe trei cornete cu grăunţe medicamentoase. În rest, aceiaşi pantofi purtaţi cu anii, aceleaşi haine de culoarea blănii uzate de şo