După cum zicea cineva, speranţele de a rezolva Oltchim-ul cumpărând de la Petrom şi redeschizând Arpechim-ul seamănă cu ideea de cumpăra şi creşte o vacă pentru că îţi trebuie o dată pe lună un pahar de lapte.
Ştiu că vi s-a acrit de subiect ca de mere pădureţe, dar promit să fie ultima oară când vorbesc de Oltchim; cel puţin eu. Şi în plus, nu va fi cu Dan Diaconescu. E vorba de inepţia managerială, an după an, a acelei generaţii de ingineri care au construit marea industrie socialistă a lui Ceauşescu (în cazul de faţă, reprezentată de d-l Roibu); şi de eşecul în a-i înlocui sau a-i controla mai eficient al generaţiei care a venit după aceea (între care mă număr şi eu). Ştiţi, cohorta imensă de ingineri şcoliţi în anii ’80, de care se zicea la vremea aceea că ţara avea atâta nevoie, fără să ştie prea bine ce să facă cu ei.
Toată această liotă de tehnicieni vechi şi noi se perindă serile astea pe la televizor şi se chinuie să vă convingă că „dacă Oltchim ar fi un pic ajutată şi ar prelua rafinăria Arpechim de la Petrom“, totul mai departe ar merge strună. Ca atare, fie găsim un investitor strategic dispus să se angajeze pe drumul ăsta, că ăia „nestrategici“ e pericol mare să taie Oltchim-ul şi să-l dea la fier vechi; fie o mai ţinem la stat ca s-o „punem pe picioare“, că, nu-i aşa, întreprinderea are potenţial şi piaţă garantată.
Realitatea însă e diferită şi nimeni nu v-a explicat-o clar. De fapt, Oltchim deţine deja secţia de etilenă de la Arpechim (ştiţi, chestia aia care poate veni doar pe conductă, din motive de siguranţă) pe care a cumpărat-o de câţiva ani de la Petrom, plătind pe ea o căruţă de bani îngropaţi acolo. Însă o ţine închisă. De ce oare? Pentru că n-are bani ca s-o opereze, fireşte, secţia putând funcţiona doar legat de restul rafinăriei, care e un mamut. În plus, Oltchim mai are nevoie şi de benzină grea („nafta“),
