După câteva săptămâni însorite, asupra zonei euro se adună din nou nori negri.

Euforia ce a urmat anunțului BCE privind intervenția în agitatele piețe de bonduri din zona euro - ceea ce unii diplomați au numit „cireașa de pe tortul“ lui Mario Draghi - nu putea dura la nesfârșit. Totuși, parcă nimeni nu se aștepta să dispară chiar atât de repede.

Protestele antiausteritate organizate în Spania și Grecia, incertitudinea privind acordarea sau neacordarea pachetelor de asistență financiară celor două țări, reînvierea secesionismului catalan, retragerea previzibilă a lui Mario Monti din fruntea guvernului italian, obstacolele din calea creării unei uniuni bancare credibile și previziunile întunecate asupra economiei europene sunt elemente care, combinate, au năruit speranțele celor care încă mai mizau pe ieșirea zonei euro din chingile crizei. Acum am revenit în banal: dobânzile obligațiunilor spaniole și italiene au explodat, iar bursele europene s-au prăbușit. Temerile ce puseseră stăpânire pe zona euro de-a lungul verii au fost aplanate o vreme de decizia BCE de a achiziționa cantități practic nelimitate de obligațiuni pe termen scurt emise de țări vulnerabile, cum sunt Spania și Italia. Condiția primirii acestui ajutor era acceptarea unui acord de asistență financiară din fondurile de salvare a zonei euro, care, așa cum se știe, vine la pachet cu un program extern de monitorizare a reformelor.

Spania a ezitat să primească mâna întinsă de BCE, pe de o parte din mândrie națională, pe de alta, pentru că știe cât de sătulă este Germania să mai injecteze bani în economiile periferice. În spatele laudelor publice adresate de oficialii europeni guvernului lui Mariano Rajoy, premierul este totuși hulit pentru incapacitatea de a gestiona criza pe ansamblu, dar și pentru modificările aduse succesiv sumelor necesare pentru recapitalizarea