Nu există, cred, în literatura română un text testamentar pe măsura celor 2.500 de scrisori trimise de Ecaterina Bălăcioiu fiicei sale, Monica Lovinescu.

În urmă cu patru ani, la apariția cărții Doinei Jela, O sută de zile cu Monica Lo­vinescu, mă întrebam dacă stop-cadrul tragic al ultimelor luni de viață ale marii voci de la Europa Liberă nu va stinge forța lu­mi­noa­să a personalității ei. Se va putea oare prelungi dincolo de moarte ardența naturii Monicăi Lovinescu sau, dim­potrivă, finalul dureros, re­compus adesea din amă­nunte penibile, va cădea ca o lespede peste o figură cru­cială a anticomunismului ro­mânesc? Relatarea empatică a autoarei cărții, egal dăruită directeții de tip reportericesc, clătina tulburător o per­cepție încă fragilă.

Astăzi, se vede destul de bine că vremurile nu au mers cu Mo­nica Lovinescu. Cât a trăit, și-a camuflat cu consecvență vul­nerabilitățile, filtrându-și până la rigiditate accesul la structura densă a interiorității. A preferat, aș zice, aparența univocității. La vârsta senectuții, me­mo­riile (La apa Vavilonului) și Jurnalul au nuanțat (auto)portretul în alb-negru, nu­mai că mixul între acea Monica Lo­vi­nes­cu, ale cărei diagnostice și analize tăiau cu precizie de diamant în metastazele com­promisurilor, și această Monica Lovinescu din memorialistică nu s-a mai făcut cu adevărat. Au primit, cred, darul des­chi­de­rii de sine doar cei care o cunoșteau deja, din rândurile citite la microfon, din căr­țile scrise după 1990. Pentru ceilalți, a ră­mas cel mult libertatea de a alege între două personaje distincte. Primul, de o in­teligență severă, cel de-al doilea, de o ten­siune profund umană a conștiinței, ca­pabilă să o apropie de frământările ci­ti­torilor de acum.

Fisurarea cu bună știință a propriei ar­muri a avut loc, probabil, tot „din pri­cina“ Doinei Jela, căreia Monica Lovinescu i-a încredințat l