Se poate vorbi de o disidenţă literară a lui Radu Cosaşu nu numai faţă de ceauşism, ci şi faţă de rescrierea trecutului postbelic după noile comandamente ideologice.
Ciclul de Supravieţuiri nuvelistice, reorganizat de Radu Cosaşu după 2000 şi după o cronologie de Bildungsroman, începu istoric – nu epic – în 1973. Nu era un an chiar potrivit pentru un titlu ca Rămăşiţele mic-burgheze (ce va marca începutul introspectiv-formativ al unui parcurs devenit romanesc), dar era unul adecvat rememorărilor şi autoanalizei. 1973 vine, în România socialistă, după 1948, 1956, 1968 şi, într-o grăitoare precipitare, 1971, anul Tezelor din Iulie, prin care liberalizarea de iniţializare a epocii Ceauşescu a luat sfârşit.
Este simptomatic pentru un cititor avizat că, în pofida „dezordinii în inspiraţie“ invocate de autor, Supravieţuirile sale se întind şi îşi fac loc exact în intervalul de naţionalism progresiv şi paranoid cuprins între 1971 şi 1989. Pentru fascinaţii de utopia comunistă, în acest segment de socialism real, iluziile de tinereţe (deja fisurate în anii stalinismului aplicat) dispar. Cosaşu le păstrează, până astăzi, din motive de onestitate documentară şi iradiere literară. Le păstrează ca iluzii ale tânărului care a fost, caracterizându-şi cu ele personajul din Rămăşiţele mic-burgheze şi văzând, din acest unghi tipo-ideologic, lumea în care el se mişcă.
Protagonistul, adolescentul greu desprins de numele Oscar Rohrlich şi de universul unei familii în care degetele progeniturii pe clapele pianului şi mâna întinsă de tată pentru a fi sărutată indică direcţia şi sensul existenţei, se impregnează de spiritul timpurilor noi. El devine critic, vehement, radical, opunându-se făţiş idealismului desuet şi convenienţelor meschine de mică burghezie. Ghilimelele ironice nu-şi au rostul acum. Faţă de idealismul obscurizând adevăru
