Dezbaterile publice între candidaţii la pre­şedinţia Americii, organizate începând cu o lună înaintea alegerilor, se bucură peste Ocean de o largă audienţă (în urmă cu pa­tru ani, nu mai puţin de 52,4 milioane de alegători vi­zio­na­seră confruntările dintre Barack Obama şi John Mc Cain). Tradiţia acestor dez­bateri este, totuşi, una re­la­tiv nouă. Prima astfel de con­fruntare publică a avut loc la 26 septembrie 1960, când vi­cepreşedintele Richard Ni­xon s-a întâlnit faţă în faţă cu senatorul de Massa­chu­setts, John F. Kennedy. Contrastul dintre un vicepreşedinte agitat, transpirat şi aflat într-un vizibil disconfort fizic şi un se­nator calm şi sigur pe sine a convins o bu­nă parte a electoratului să voteze cu cel ca­re avea să devină primul preşedinte ca­tolic al Americii. Şaisprezece ani mai târ­ziu, preşedintele Gerald Ford a pierdut fo­toliul de la Casa Albă în urma unei afir­maţii imprudente şi inexacte făcute în con­fruntarea cu Jimmy Carter: „Nu există as­tăzi nicio dominaţe sovietică asupra Eu­ropei de Est şi nu va exista niciodată în timpul administraţiei Ford“. În 1984, Ro­nald Reagan, aflat la capătul unui mandat nepopular marcat de recesiune şi drastice reduceri bugetare, a câştigat simpatia au­dienţei proclamând solemn, în cea de-a do­­ua dezbatere televizată (după ce o pier­du­se pe prima), că nu intenţiona să facă din vârstă – devenise preşedinte la 69 ani şi avea atunci nu mai puţin de 73 ani! – un subiect central al campaniei sale, fiind de­cis să nu „exploateze“ în scop politic lipsa de experienţă şi tinereţea adversarului său, Walter Mondale. Acesta din urmă nu s-a putut reţine să nu zâmbească şi el îm­pre­ună cu audienţa la auzul glumei lui Rea­gan, pe seama căruia circulau încă la vre­mea aceea zvonuri despre o presupusă se­nilitate (a fost în cele din urmă diag­nos­ticat cu boala Alzheimer abia 10 ani mai târ­ziu). Rezultatul a fost o