E timpul ca rezistenţa să se organizeze pentru salvarea suspansului. E timpul şi aproape că nu mai e.
Sîntem în 1952. Drumurile de după război sînt încă presărate cu gropi de obuz, dar lui nu-i pasă. Zboară peste ele. Alunecă spre sus ca uns, ca tras către cer de un Dumnezeu în care nu crede. Fausto cel agnostic omoară Turul Franţei. E imaginea lumii noi, a proletariatului flămînd de caviarul bigoţilor. Distanţa faţă de rivali e ameţitoare, organizatorii se iau cu mîinile de cap. Cursa îşi pierde interesul, strivită sub pedalele celui care provoacă reinventarea limbii italiene, Il Campionissimo. La Sestriere, Coppi dă recital. Exasperaţi, oficialii decid dublarea premiului pentru locul 2, un belgian aruncat la aproape jumătate de oră. O mutare de marketing disperată rămasă în legendă. Şi era doar etapa a 11-a.
Şi e doar etapa a 11-a. Dumitru Dragomir ar trebui să se gîndească la un alt campionat. Pentru moment, acesta e mort şi îngropat. Există o echipă şi există restul lumii. Poţi să fii fan sau nu, acesta e adevărul. Steaua e ca valul ucigaş, nu poţi să-i scapi. Stă cel mai bine la cap şi la sînge. Cînd a apăsat un pic mai tare pe pedale, CFR a rămas în urmă, aşa cum Armstrong îl lăsa de căruţă pe Ullrich în timp ce îl privea în miezul ochilor lui de neamţ. Ce e de făcut? Întîi că “restul lumii” ar trebui să înţeleagă ce se întîmplă la Steaua, să priceapă că această echipă nu mai poate fi învinsă cu “merge şi aşa”. Nu, domnilor Copos, Porumboiu, Badea, nu mai merge şi aşa! Glumiţele, toanele, umorile, vorbele gratis care ţin loc de construcţii logice, sănătoase şi de durată şi-au trăit traiul. Ne-am distrat, ne-am mai enervat, mai cîştigaţi, mai pierdeaţi, negustori vă numeaţi. Acum riscaţi să treceţi la “şi alţii”. Dacă nici aşa orgoliul bun al unor gambleri ai vieţii care văd că nu mai merge la cacealma nu se trezeşte, atunci cu toţii pot depune ar
