Deși ați avut parte de experiențe traumatice, mai ales în anii ’90, totuși reveniți periodic în România: să montați un spectacol așa cum este acum Lear la Bulandra, să faceți „academie“ cu tinerii actori, cum ați făcut în vara aceasta la Mogoșoaia în colaborare cu ICR, ca să amintim doar exemplele recente. Ce vă oferă revenirea?

În România, în special în condițiile vieții actuale pline de tulburări, tendința e deseori spre inerție. Forța pasivității pândește la fiecare pas. Cum să lupți cu inerția? Doar lucrând continuu cu tine însuți și cu alții. De aceea revin să fac spectacole și mai ales workshopuri. Căci, nelucrând, simți că te închizi și din teamă ridici ziduri de protecție. Pentru a te deschide, trebuie să dărâmi zidurile. Atât atelierele pregătitoare, cât și o piesă ca Lear, ce pare scrisă ieri și amintește de ce se întâmplă acum, sunt necesare. În teatru, ca și în viață, ai nevoie de încredere. Academia Itinerantă a reușit exact asta: să creeze un climat de încredere, unde tineri artiști se întâlnesc ca să caute împreună ceva diferit de tot ce au știut până atunci.

Păstrând avantajul distanței, cum vedeți situația României și mai ales statutul culturii în perioada de bulversare prin care țara trece?

Mi-e greu să spun ce rău îmi pare de tot ce se întâmplă în România și mai ales de consecințele deprimante ale acestei răbufniri arhaice. Cine se aștepta în anul 2012 că o democrație poate fi pusă în pericol peste noapte? În mod sigur Anul Caragiale a fost „sărbătorit“ în politică în vara asta din plin, mult mai intens decât în teatru: scena politică a arătat că țara e condusă de o adunătură de derbedei fără un dram de conștiință. Violența, scandalul și ridicolul mereu prezente la televizor pe cele trei Antene reflectă șocurile repetate ale vieţii noastre zilnice lipsite de eroism, de demnitate. Și, fără îndoială, e o perioadă foarte dificilă pen